„La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El.” „La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul; pământul era pustiu şi gol.” „Peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor.” Ioan 1:1-3; Geneza 1:1-2

„Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară şi apoi o dimineaţă: aceasta a fost ziua a şasea. Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor.” Geneza 1:31

Elohim (Dumnezeirea – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt) prin cele trei Persoane ale Sale Şi-a manifestat dragostea faţă de acest Pământ mai mult de şase mii de ani, desfăşurând deopotrivă, de aproape tot atâţia ani de păcat Planul de Salvare; acesta se apropie acum de punctul finalizării sale, moment marcând începutul unui Cer nou şi al unui Nou Pământ, în care va locui neprihănirea, iar dragostea iniţială va guverna contextul existenţial al tuturor fiinţelor create.

Dumnezeu este Dragoste (1Ioan 4:8); dragostea L-a „constrâns” să creeze. Chiar dacă din veşnicii ar fi avut faţă de cine să-Şi împărtăşească dragostea, căci sunt Trei, totuşi El a ales ca act al dumnezeirii Sale să creeze din şi pentru Dragoste. Începând de la Tronul Său El Şi-a întins mantaua dragostei Sale tot mai departe prin Cuvântul Său („căci El zice şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă” – Ps. 33:9).

„Unde erai tu când am întemeiat Pământul? Spune, dacă ai pricepere. Cine i-a hotărât măsurile, ştii? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el? Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului, atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi când toţi fiii lui Dumnezeu [Adamii celorlalte lumi create] scoteau strigăte de veselie? Cine a închis marea cu porţi, când s-a aruncat din pântecele mamei ei? Când i-am făcut haina din nori şi scutece din întuneric; când i-am pus hotar şi când i-am pus zăvoare şi porţi; când am zis: ’Până aici să vii, să nu treci mai departe; aici să ţi se oprească mândria valurilor tale?’ De când eşti, ai poruncit tu dimineţii? Ai arătat zorilor locul lor ca să apuce capetele pământului şi să scuture pe cei răi de pe el? [...] Unde este drumul care duce la locaşul luminii? Şi întunericul unde îşi are locuinţa? Poţi să le urmăreşti până la hotarul lor şi să cunoşti cărările locuinţei lor? Ştii, căci erai născut şi numărul zilelor tale este mare! Ai ajuns tu până la cămările zăpezii? Ai văzut tu cămările grindinei, pe care le păstrez pentru vremile de strâmtorare, pentru zilele de război şi de bătălie? [...] Tu izgoneşti prada pentru leoaică şi tu potoleşti foamea puilor de lei când stau ghemuiţi în vizuina lor, când stau la pândă în culcuşul lor? Cine pregăteşte corbului hrana când puii lui strigă spre Dumnezeu, când umblă rătăciţi şi flămânzi? Ştii tu când îşi fac caprele sălbatice puii? Vezi tu pe cerboaice când fată? Numeri tu lunile în care sunt însărcinate şi cunoşti tu vremea când nasc? [...] Tu dai putere calului şi-i îmbraci gâtul cu o coamă ce fâlfâie? Tu-l faci să sară ca lăcusta? [...] Oare prin priceperea ta îşi ia uliul zborul şi îşi întinde aripile spre miazăzi? Oare din porunca ta se înalţă vulturul şi-şi înalţă cuibul pe înălţimi?”

Iov 38:4-13,19-23, 39-41; 39:1-2,19-20,26-27

Momentul căderii omului in păcat marchează „îngheţarea” de către Dumnezeu, prin oprirea actului creator (prin care „zice şi se face”), a tuturor lucrurilor create până atunci în starea în care acestea se aflau. În consecinţă, momentul eradicării păcatului va atrage după sine „dezgheţarea” actului de creaţie, marcând astfel un nou început.

Începutul tuturor lucrurilor create e Cuvântul. Prin Hristos, Cuvântul, au fost făcute toate şi tot prin El sunt menţinute, căci de la început a fost cu Dumnezeu şi este Dumnezeu. Azi, în momentul unui nou început (manifestat prin naşterea din nou), primirea Cuvântului lui Dumnezeu în inimă ne permite, să participăm la o nouă demonstraţie a împlinirii cuvintelor: „Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3), atât în noi cât şi în noua creaţie pe care El o va realiza.

Aceste cuvinte se referă la faptul că, mai înainte ca Dumnezeu să se plece în actul creator asupra Pământului, acesta exista deja, de o perioadă necunoscută de noi, sub forma descrisă prin cuvintele „pustiu şi gol”; acel pământ pustiu şi gol, acoperit de ape şi învăluit de întuneric, conţinea încă de pe-atunci toate elementele fizice necesare susţinerii vieţii, deşi nu exista încă pe el viaţă. Prin expresia „Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor” se înţelege o lucrare veghetoare a Duhului Sfânt care pregătea Pământul pentru creaţiunea ce urma să aibă loc în şapte zile cândva, într-un moment din viitor planificat de Dumnezeu.

În întunericul primordial, la împlinirea vremii, Dumnezeu, începând cu ziua întâi a săptămânii, a început modelarea Pământului care era în acel moment lipsit de prezenţa vieţii. Dumnezeu a zis şi instantaneu s-a făcut lumină. Lucrarea Duhului Sfânt care veghease în întuneric asupra apelor şi a pământului de sub ele se încheiase. Lucrarea era acum a Cuvântului, a Luminii. Prin despărţirea întunericului de lumină se înţelege că mâna Atotputerniciei a indus o mişcare de rotaţie Pământului şi aceeaşi mână o susţine şi astăzi.

Privind spre Pământ şi văzând numai ape, Dumnezeu a trecut la următorul punct în planul Său; a despărţit apele în două: ape terestre şi ape cereşti iar între ele a pus un gol, o întindere numită cer. Prin această despărţire a apelor de ape şi apariţia prin creaţie a atmosferei (gol), El a pregătit următoarele două puncte ale actului creaţiei Sale.

Prin proporţionarea apelor de pe pământ şi aşezarea restului de ape deasupra atmosferei ca un „cojoc” protector al acestuia împotriva frigului cosmic (ziua a doua) şi prin iluminarea Sa (începând cu ziua întâi), toate condiţiile apariţiei materiei organice pe Pământ fuseseră îndeplinite. Astfel, Dumnezeu a ajuns la punctul trei în programul Său de modelare a Pământului în şapte zile, punct ce conţine următoarele subdiviziuni: pe de-o parte, arătarea uscatului prin gruparea apelor la un loc şi pe de altă parte, acoperirea pământului rezultat cu verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori iar fiecare din acestea să facă rod după propriul soi sau propria sămânţă.

Dumnezeu avea nevoie de nişte înlocuitori ai luminii Sale pentru a oferi Pământului lumina necesară susţinerii vieţii. Astfel, a făcut doi mari luminători: luminătorul cel mare, care să stăpânească peste zi (soarele), iar cel mic, care să stăpânească peste noapte (luna). Dumnezeu a zis: „Să se facă!” şi instantaneu se făcu lumină.

Totul fusese pregătit pentru apariţia vieţii, atât în ape cât şi pe uscat. Se aştepta trecerea la următorul punct al creaţiei: apa îşi aştepta peştii iar atmosfera şi pământul îşi aşteptau păsările. Până acum o linişte deplină domnea peste ape, pe pământ şi în atmosferă, de acum creaţia urma să cânte şi să dea slavă Creatorului. Astfel, natura îşi găsea utilitatea, oferind la rându-i din ceea ce primise.

Deasupra celor făcute mai înainte în cadrul actului de creaţie al acestei săptămâni încă neîncheiată, omul a fost adus la existenţă ca împlinire apogeu a creaţiei, fiind conceput după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu l-a pus pe om stăpân, reprezentant al guvernării Sale pe Pământ. Dumnezeu, prin cuvintele „l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească” a oferit omului cadrul unei dezvoltări armonioase, pe de-o parte iar pe de alta, a avertizat omul în legătură cu existenţa celui rău („s-o păzească”).

Prin cuvintele de mai sus ne este prezentat faptul că în jurul instituţiei familiei (alcătuită din parte bărbătească şi parte femeiască) este concentrată toată creaţia, toată capodopera lui Dumnezeu cu Pământul iniţial, lucruri pe care o citire superficială a modului în care au fost aduşi la existenţă Adam şi Eva nu le-ar putea releva: el, făcut din pământ, modelat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; ea, făcută din el, os din oasele sale, carne din carnea sa, după acelaşi chip ceresc. Dumnezeu ar fi putut s-o facă pe Eva din pământ, dar în grija Lui de Tată i-a făcut pe cei doi, prin luarea ei (Evei) din el (Adam), una, astfel încât el să o iubească şi să se îngrijească de ea ca de propriul său trup iar ea, la rândul ei, să nu-şi găsească deplina împlinire fără el; un el şi o ea uniţi prin os şi carne, făcuţi una; unirea dintre un el şi o ea prin creaţia Sa la care se adaugă binecuvântarea Sa.

Prin repetiţia „Dumnezeu i-a binecuvântat şi „Dumnezeu le-a zis: Creşteţi, înmulţiţi-vă...” (ziua a şasea) înţelegem faptul că, fără nicio îndoială Dumnezeu este Cel ce a binecuvântat cele create în această zi. Faptul că Dumnezeu a dat o binecuvântare comună celor două categorii de fiinţe create de către El în a şasea zi ne arată că atât lumea animală cât şi omul vor beneficia de aceasta, într-un cadru creat special.

„Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. [...] Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor.”

Gen. 1:31; 2:1

La încheierea celor şase zile ale creaţiei Sale, Dumnezeu a sfinţit şi a pus de o parte pentru Sine şi pentru om o zi de odihnă, a şaptea zi a săptămânii. Dumnezeu în Sabat S-a odihnit, dar n-a fost o odihnă pasivă, admirativă la adresa creaţiei Sale. Dumnezeu, spre deosebire de zilele precedente acesteia, zile în care S-a dedicat exclusiv actului creator, acum Se puse la dispoziţie, oferindu-i omului privilegiul de a face din El motivul bucuriei lui. Dumnezeu îi porunci acestuia ca mai ales în această zi privească spre El, căci Sabatul va fi pentru om ziua închinării, ziua dedicată special lui Dumnezeu peste toate, fie relaţii afective, familiale sau existenţiale şi nevoile lor aferente.

După ce istoria tragică a păcatului pe Pământ se va fi încheiat, Dumnezeu va reface Cerul şi Pământul. Dacă în prima zi a creaţiunii timpul şi-a început numărătoarea în ani până la şapte mii, de data aceasta, cu ocazia recreaţiunii va reîncepe veşnicia pentru Pământ. Dacă prima Casă a fost creată în mijlocul bucuriei „când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie” (Iov 38:7), a doua va fi creată tot sub încântarea fiilor şi fiicelor Lui răscumpăraţi de pe Pământ.

„Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte. Ci vă veţi bucura şi vă veţi veseli, pe vecie, pentru cele ce voi face. Căci voi preface Ierusalimul în veselie şi pe poporul lui în bucurie. Eu însumi Mă voi veseli asupra Ierusalimului şi mă voi bucura de poporul Meu.”

Isa. 65:17-19

Dacă pe acest Pământ au fost aduse la existenţă prin Cuvânt, pe de-o parte, „verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori” iar pe de alta, legile pentru dezvoltarea şi înmulţirea lor, cu atât este mai adevărat că toate acestea pe Noul Pământ vor fi; dacă Cuvânt a spus: „să mişune apele de vieţuitoare şi să zboare păsări pe deasupra pământului pe întinderea cerului”, dacă Tatăl le-a binecuvântat prin Cuvânt, zicând: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi apele mărilor; să se înmulţească şi păsările pe pământ!”; dacă prin acelaşi Cuvânt s-a spus: „să dea pământul vieţuitoare după soiul lor, vite, târâtoare şi fiare pământeşti”, dându-le binecuvântarea: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul!” cu atât mai mult vor fi aduse la existenţă pe un Nou Pământ, un Pământ paşnic, recreat din dragoste, pentru Sine şi pentru om.

Taina aceasta este la fel de mare ca şi taina evlaviei. Hristos, Cel veşnic şi neprihănit S-a dat morţii pentru cei muritori şi păcătoşi. Crezi că a fost un lucru uşor să Se dezbrace de Sine devenind om, făcându-se asemenea oamenilor, supunându-Se şi fiind ascultător mai mult decât oricare fiu al omului, până la moarte? Şi încă ce moarte! Nimeni dintre oameni n-a murit de moartea Lui. Nici Satana nu va muri de moartea Lui. Cel care a fost una cu Dumnezeu din veşnicie, pe cruce S-a dezlipit de izvorul bucuriei, dragostei, păcii şi desfătării Sale. Trei îndureraţi, doi de o parte în norul întunecat şi Unul, singur pe cruce. Şi toate acestea pentru tine şi pentru mine! Fiul, Tatăl şi Duhul Sfânt au dat totul la cruce, mai mult nu era de dat. În Hristos, acel vas plin de elixirul vieţii plăcut mirositor, era veşnicia şi, pentru tine şi pentru mine… pentru noi toţi S-a vărsat. A fost o risipă imensă. Omul va fi uns prin acea vărsare cu o experienţă pe care nimeni în Univers nu va putea să o aibă vreodată. Hristos S-a făcut Isus – Fiul omului – pentru ca noi să primim un alt nume; prin ungerea jertfei Sale avem privilegiul de a primi un nume nou, acela de fii şi fiice ale lui Dumnezeu. El S-a coborât ca noi să fim înălţaţi. El a murit pentru ca noi să avem viaţa şi s-o avem din belşug. El S-a coborât în cea mai adâncă groapă, mai adâncă nu era, pentru ca noi să fim înălţaţi prin El la cel mai înalt rang. Vom fi ca El: El prin Sine şi noi prin Duhul.

Dumnezeu, „Tatăl Meu şi Tatăl vostru” (Ioan 20:17) nu-Şi ia Darul înapoi. Când L-a dat pe Hristos omenirii, L-a dat pentru totdeauna. El Însuşi a declarat, fiind El Însuşi dispus la acest sacrificiu pe care săptămâna creaţiei Sale îl prefigura tipologic prin cuvintele: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevastă-sa şi cei doi vor fi un singur trup” (Gen. 2:24).

Tatăl Însuşi pregăteşte nunta Mielului. Duhul Sfânt personal pregăteşte Biserica (nuntaşii) întrucât nunta la care suntem aşteptaţi este gata. „Cine are mireasă este mire” (Ioan 3:29) sunt cuvintele profetice ale lui Ioan, cuvinte pe care le-am privit ca fiind simbolice până acum. Tatăl Însuşi, Cel care le cunoaşte pe toate şi la Care toate sunt cu putinţă exclamă plin de bucurie cu referire la nunta Fiului : „Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!” (Apoc. 19:9).

„Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: [...] ’Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.’ ”

Apoc. 19:6-8