„Am sculat pe cineva de la miazănoapte şi vine de la răsărit; el cheamă Numele Meu; trece peste voievozi ca pe noroi şi-i calcă în picioare cum calcă olarul lutul.” „Cine a chemat de la răsărit pe acela pe care, în neprihănirea Lui, îl cheamă să calce pe urmele Lui? [...] Cine a făcut şi a împlinit aceste lucruri? Acela care a chemat neamurile de la început, Eu, Domnul cel dintâi şi Acelaşi până în cele din urmă veacuri.” „Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este împlinit. Eu zic: ’Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi-Mi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea. Eu chem de la răsărit o pasăre de pradă, dintr-o ţară depărtată, un om care să împlinească planurile Mele: da, Eu am spus şi Eu voi împlini; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui.’ ” Isa. 41:25; 41:2,4; 46:10-11

Plimbându-mi gândurile peste viaţă, descopăr cum un Scriitor talentat, minunat în potrivirea detaliilor şi perfect în elaborarea scenariului a condeiat şi viaţa lui alături de toate celelalte, zi după zi, gând după gând, pas după pas... Astfel se ţese miraculoasa broderie a unei vieţi, o broderie întinsă peste una din acele ţări unde, până nu demult se pedepsea în cele mai diverse şi oribile moduri cu putinţă exprimarea liberă a credinţei în Dumnezeu. Şi totuşi... „Să se întâlnească cu Mine!” au fost cuvintele pe care Scriitorul le-a potrivit în jurnalul lui când băieţelul avea doar treisprezece ani; suficient era doar un cuvânt, doar unul să se „rostească” din condei de către Scriitor şi el era pe veci sculptat în cartea vieţii acestui copilaş.

Păşise de ceva timp pe poarta şcolii când Cartea Cărţilor i-a fost deschisă în mâinile micuţe de către un alt copil, pentru o zi ce îi păru o clipă doar. O nouă poartă stătea să se deschidă în faţa lui; (...) dincolo de ea o potecă pe care era nerăbdător să o exploreze, să o cunoască în fiecare detaliu, să îi admire frumuseţile pe care fiecare cotitură i le descoperea. Când Cartea i-a fost deschisă în mâinile plăpânde, băiatul ştia că aceasta vorbeşte despre Scriitor, dar nu ştia că El chiar în acel moment contura povestea lui.

Uşa spre această nouă cale părea închisă întrucât copilul nu avea propria lui Carte. Trecură luni în care adusese înaintea Marelui Scriitor rugămintea de a avea una a lui, timp în care o sumedenie de alte cărţi în care era zugrăvit El i s-au adus, dar nu şi Cartea. Într-o zi aleasă Scriitorul a consimţit: „Să i se dea!” Şi aşa a fost... A fost nespus de copleşit de acest Tratat de iubire ce filă după filă revărsa în sufletu-i firav dragostea Scriitorului ce pentru el şi pentru fiecare om în parte a acceptat să se coboare de pe tronul orbitor în strălucire al universului iar, păşind într-o lume întunecată, să moară, astfel încât orice copil al Său să aibă un sfârşit de poveste fericit prin acceptarea dragostei Lui.

Zi după zi, dragostea micuţului pentru Marele Scriitor creştea tot mai mult. Renunţase, deşi nu era vorba de renunţare, la tot ce se înţelege prin „naturalele îndeletniciri ale vârstei”: joacă, prieteni, televizor. Această dragoste i-a conturat în minte şi inimă luarea unei decizii, ce mai târziu s-a dovedit a fi DECIZIA: „Indiferent de ceea ce poteca vieţii are să-mi descopere după următoarea cotitură, aceasta va trebui să ducă la ŢINTĂ.” (...) Dragostea Lui revărsa cu fiecare clipă asupra-i tot mai multă înţelegere a Cuvântului; preţuia miracolul Cunoaşterii din ce în ce mai mult, simţind constant nevoia de a cunoaşte şi alţi tineri cu care să împărtăşească bucuria ce-i invada sufletul.

Cuvântul intrase în viaţa sa, strălucind ca o torţă în amurgul unui prea greu sfârşit de drum. Se ruga să întâlnească pe cineva capabil să-i explice acele lucruri pe care nu le înţelegea din Cuvânt. Mintea îi era însetată de Lumină şi de razele Cunoaşterii. Ochii lui mari adăposteau în umbrele tăcute acea dorinţă de a ajunge tot mai aproape de El.

Ce mai urma? Toate lucrurile vieţii lui păreau desprinse din culcuşurile lor fireşti şi vis după vis despre El se împleteau cu viaţa-i. Tăcerea aproape abisală a viselor aducea în suflet dovezi de iubire de necontestat. Zgomotul incandescent al trăirilor sale fu într-o zi acoperit de-o şoaptă ce venea din partea mamei lui: „S-a întâmplat cândva înainte să te naşti tu. Bolnavă fiind, am aflat că port încă un copil în pântece: pe tine. Am fost sfătuită să renunţ la sarcină, întrucât viaţa amândurora ar fi fost într-o mare măsură pusă în pericol. În noaptea premergătoare zilei în care mă hotărâsem să pun capăt frânturii de existenţă din mine am primit un vis; o femeie în alb a venit la mine şi m-a rugat insistent să nu curm viaţa ce se contura în pântec şi am ascultat. Prin intervenţia acelui vis te-ai născut tu, alinarea noastră de mai târziu. Într-adevăr eşti iubit.” Sorbea cu nesaţ cuvintele mamei. Da! Iubirea Lui pentru el era imensă. Scriitorul rostise în dreptul lui cu o voce discretă, dar fermă următoarele cuvinte: „Băiatul Îmi aparţine! Se va naşte şi va trăi!”

În aşteptarea lui de a fi luat de mână de către cineva şi condus spre acele lucruri pe care nu le înţelegea din Cuvânt, băiatul mai avu un vis. Se făcea că într-o seară, pe când se afla cu prietenii săi la joacă, în cercul lor apăru o fiinţă mai deosebită, ciudată chiar: jumătate om, jumătate miel. Unul dintre prieteni a strigat către el, spunându-i: „Iată, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii!” Îndată tânărul nostru s-a dus după El, L-a invitat în casă şi au cinat împreună; cuvintele „Iată Mielul!” vor fi cuvintele de aur ale vieţii lui de mai târziu.

Cu câtă putere retrăieşte şi azi senzaţia avută atunci! De altfel cum ar putea-o uita? Viaţa lui atunci părea tăiată în felii, desenul lucrurilor se întrerupea brusc şi între o trăire şi alta se aflau spaţii neocupate. Lucrurile din juru-i păreau într-un echilibru atât de precar, până când acel Cineva ce zugrăvea destinul său scrise: „Să fie condus spre poporul Meu!” Ochii lui ce oglindeau mişcări deosebit de delicate şi vioaie ale chipului său trădau o viaţă sufletească de o uimitoare delicateţe şi sensibilitate. A înţeles că poate să facă un legământ cu El prin botez şi astfel avea să fie pus pentru totdeauna deoparte în marea familie a Scriitorului, a Mielului sacrificat pentru el, un legământ cu Viul Dumnezeu ca expresie a naşterii din nou. Doar astfel spaţiile neocupate din viaţa lui ar fi putut fi umplute...

Părinţii însă n-au fost de acord. Un asemenea lucru era împotriva felului lor de închinare, împotriva tradiţiei lor care spunea că „în credinţa în care te-ai născut trebuie să şi mori; altfel se supără Dumnezeu.” Însă în cazul lui chiar Dumnezeu îl condusese spre această hotărâre. Au urmat zile grele şi se părea că băiatul niciodată nu va putea să facă în acord cu dorinţa inimii sale şi după voia Celui de sus. Înainte de ziua legământului, Scriitorul porunceşte: „Să i se dea mamei băiatului încă un vis şi legământul se va face!” Dimineaţa mama băiatului îi spuse că în acea noapte a avut un vis în care din nou o tânără crăiasă, îmbrăcată ca o mireasă i-a apărut în vis: „Dansa cu tine şi era atât de fericită cum nu cred că ar putea fi cineva vreodată.” Ceva în inima ei se schimbase şi printre lacrimi îşi dădu consimţământul. Planul Cerului se împlinise cu încă un pas; tânărul din poveste intra astfel în marea familie a Cerului prin legământul apei şi prin Biserică – simbolizată în Cartea Scriitorului printr-o tânără mireasă împodobită cu cele mai de preţ mărgăritare.

O lumină nouă îl transformă în ceva transparent, învăluindu-i fiinţa plăpândă, tremurândă. Împlinirea cuvintelor Cărţii se izbeau a nu ştiu câta oară de pereţii sufletului său, multiplicându-se în ecouri mereu reluate.

Poteca îşi urmează cursul ei (...) Fugarul timp îi derulează copilului devenit acum tânăr un peisaj fabulos al vieţii sale, contrariind ochiul, când prin vastitatea câmpiilor de vise de o intensitate surprinzătoare, când prin munţi de convingeri şi trăiri speciale, intense, urmate mai apoi de pacea unui gând ce făcea peisajul măreţ să devină mai accesibil, mai uşor de înţeles. „Îi voi da un vis în care Îmi voi descoperi planul Meu cu el!”, zice Scriitorul. Şi astfel, mersul tânărului căpătă acea cadenţă binefăcătoare.

Se făcea că de undeva de sus, dezlipit din refugiul lui, tânărul privea spre un uriaş care dormea... era chiar el; trupul său masiv se afunda ca într-un puf în materia albă a unui pat pe măsură de mare. O dulce moleşeală trona în camera în care uriaşul dormea. Cei doi pereţi laterali încadrau o fereastră mare de tot. Uriaşul se ridică şi privi lumea de dincolo de fereastră, o ţară de aur ce desfăşura o pajişte însorită de vară cu smocuri umede de iarbă, o lume decupată în mii de flori, învelite în curcubee de-o clipă ce se arcuiau sub splendoarea lor. Cele mai surprinzătoare neamuri de fluturi şi păsări se regăseau în umbra formelor de relief nevăzute încă. Cu ochii larg deschişi şi stăpânit de senzaţii nemaiavute până atunci uriaşul se hotărî să păşească în lumea aceea de basm, dar... se izbi de geam şi fu împins înapoi. Lumina acelei ţări de dincolo de fereastră îi străpungea ochii şi, cu pumnii strânşi, încercă să spargă fereastra. Fu în zadar. Nu va putea niciodată să simtă sub paşii lui de uriaş câmpiile brăzdate de râuri cristaline şi munţii de vis ce creionau parcă orizontul. În neputinţa-i, se cufundă în fundalul fără sonor al lacrimilor. Privi pe fereastră. Părea că orizontul îşi cobora linia jos, descoperindu-i nesfârşitul întinderii tărâmului în toată splendoarea.

Pentru o clipă inima uriaşului încetă să mai bată şi privirea ţesea mirific pânzele suave ale acestei privelişti. Ar fi fost în stare să dea orice să fie dincolo de fereastră. Cu ochii aţintiţi asupra unduirii firelor de iarbă sub adierea unui curcubeu făcu un legământ în mintea lui: „Nu voi păşi pe acest pământ mai înainte de a fi invitat şi pe alţii să se bucure împreună cu mine de minunăţiile şi farmecul lui!” Cu mişcări lente ale mâinilor ridică patul în care dormise şi făcu fereastra ţăndări mărunte ca praful; amestecul rezultat fu degrabă curăţat de scurtele rafale de vânt. Camera transformată parcă într-un pasaj vibra continuu, vuia gata-gata să o ia din loc sub paşii mulţimii de oameni de toate vârstele ce parcă luau cu asalt frumuseţile acelei lumi. Intră mai apoi şi el. Dispăruse orice urmă de spaimă. Urechile sale prindeau şoapte rostite fără încetare de acel Cineva situat atât de aproape de el încât Îi simţea răsuflarea caldă: „Bun venit!”

În liniştea deplină a unui salon de spital, două mâini stau împreunate a rămas bun. Tăcerea cea mai adâncă învălui trupul încovoiat al tânărului când tatăl său muri. Un an mai târziu o altă răspântie a destinului: mama sa, în urma unui accident, rămâne condamnată în mersu-i târşâit la o lume unde domneşte rutina, o lume conturată de o graniţă parcă de netrecut a tabietului.

Scriitorul zugrăveşte noi aspecte în viaţa tânărului; e Singurul ce nu face greşeli în scrierile Sale. Tânărul nostru devine student la teologie. Scriitorul ce are un calcul precis al evenimentelor, îl pregăteşte şi pe această cale pentru misiunea sa: urmează cursurile unei facultăţi, e implicat în proiecte misionare şi... studiază în continuare Cuvântul. Scriitorul deţine o proporţie desăvârşită a elementelor şi o dozare precisă a amănuntului. Astfel, îi spune tânărului să recitească din Marea Carte ceva ce el citise de multe ori mai înainte; erau două capitole din cartea preoţilor ce descriau zilele şi nopţile lor pentru ungere. De data aceasta rămâne uluit! I se descoperise ascunse printre ritualuri de jertfă noi aspecte ale Planului Celui de Sus ce arătau spre Ziua finală, Ziua cea mare când Domnul Domnilor urma să vină spre a-Şi strânge copiii Acasă.

În faţa tânărului se întindea tăcut poteca pe care trebuia să meargă pentru a ajunge la destinaţia finală. (...) Încercarea lui de a împărtăşi prietenilor ceea ce i se descoperise se izbi de neîncrederea lor. (...) De atunci cărarea se transformă într-un drum istovitor, un drum ce frângea lumea în care se regăsea în două: de o parte el, mic, ghemuit asemenea unei hârtii mototolite aruncată în treacăt pe caldarâm, de cealaltă parte, toţi ceilalţi.

Prins parcă în mrejele unui adânc în care fu aruncat fără alegerea lui, urechile i se umpleau de freamătul unei lumi în care nu se regăsea, făcându-l să înăbuşească în sufletu-i firav adevărate strigăte de ajutor, de lămurire. Atunci, într-o noapte de noiembrie Mângâietorul veni să înşurubeze în sufletul lui acele elemente de echilibru, lămurire, încredere pe care în parte avea să le înţeleagă mult mai târziu. Faţa tânărului deveni schimonosită de groază. Era atât de copleşit de prezenţa Lui! Şi totuşi... inima sa stătea să se descompună sub covârşitoarea fericire ce o inunda.

Poteca pe care mergea se unduia parcă spre o râpă. (...) Experienţa copleşitoare fu urmată de patru zile de post şi rugăciune. Încercarea de a-i explica unui profesor de la facultate ceea ce înţelesese se izbi de respingere. Totul în mintea lui se derula atât de clar! Care să fie greşeala lui? Studie din nou mersul, mişcările a tot ce trăia şi nu detectă nimic greşit. Cu sufletul plumbuit de dezamăgire se întoarse acasă, abandonând examene, încercări de a fi înţeles, totul. Nimic nu se găsea în juru-i care să-i învioreze existenţa.

Poteca lui şerpuia acum pe lângă mormane de gunoi, învăluind pieptul unei costişe de deal parcă mult prea abruptă. (...) Porni să scrie cartea pe care Scriitorul  îi poruncise în acea noapte; materialului scris trebuia să i se ataşeze şi nişte imagini ce urmau să concretizeze vizual ce înseamnă să fii sau să nu fii plin de Duhul lui Dumnezeu. Aşa i se comunicase...

Urmează şapte săptămâni în care tânărul contura cu migală ceea ce Scriitorul îi şoptea în gând şi în inimă, şapte săptămâni în care tânărul scria, ataşa notiţe, prelua informaţiile ce i se dădeau cu o repeziciune şi eficienţă demnă de invidiat. Rezultatul?! Un manuscris ce trebuia în cel mai scurt timp redactat. Un prieten i-a pus la dispoziţie computerul personal în propria locuinţă, părinţii fiindu-i plecaţi pentru câteva zile. Când mama prietenului s-a întors acasă, a împărtăşit tuturor un vis potrivit căruia un mare înger stătea în casa ei la masă şi scria; chiar acel loc de unde tânărul a redactat scrierea a devenit mai târziu şi este şi azi locul lui de muncă.

Deşi impresionantă într-o oarecare măsură prin propriile dimensiuni, cartea pe care tânărul o elabora nu părea să aibă acea utilitate şi perfecţiune a fiecărui amănunt.

Un februarie desculţ şi gol. Două copii ale cărţii încă necorectată şi departe de a fi finalizată iau drumul capitalei. (...) Poteca pe care tânărul o parcurgea de un timp cu atâta spor fu din nou acoperită de norii negri, joşi ai unei alte respingeri venite din partea unei persoane cu studii în domeniul teologic.

Poteca se întunecase iar tânărul abia mai vedea la doi paşi. (...) Faţa îi era biciuită iar lacrimile îi acopereau vederea. Iureşul vântului ce îi stătea potrivnic îi brăzda faţa anihilându-i parcă forţa de a înainta. Câţiva misionari veniţi în apropierea orăşelului în care locuia tânărul preluară o copie a cărţii spre a o înmâna unui om deosebit ce studia de mult timp subiectul prezent şi în cartea tânărului. În calitatea domniei sale de teolog şi scriitor acesta îi trimite tânărului nostru mai multe scrisori de apreciere, exprimându-şi încântarea cu privire la perfecta viziune a lucrurilor din punct de vedere spiritual şi teologic din cartea acestuia.

„Vă mărturisesc, spre slava lui Dumnezeu, că niciodată nu am citit o carte atât de zguduitoare sufleteşte, deşi multe din paragrafe îmi erau cunoscute foarte bine, dar nu le-am înţeles în lumina trimisă de către Cer, pentru ceasul acesta sublim în care am ajuns [...] am sorbit cuvintele acestei cărţi, ca un răspuns la rugăciunile mele la Bunul Dumnezeu.” (din corespondenţă, Nicuşor Ghiţescu)

Şi astfel tânărul nostru se refugie în dosul acestui copac gros. (...) O căldură binefăcătoare îi umplu inima de fericire, fericirea parcă de a se afla din nou acasă printre lucruri calde şi fireşti. Toată fiinţa lui îşi găsise refugiul în acel loc. Împletitura suavă a sufletului său cu ceea ce îi fusese transmis de Sus, împletitură ce până de curând îşi pierduse parcă culoarea se transformă din nou într-o funie cu nuanţe vii.

Liniştea în care se scălda acum se prelungea chinuitor de mult... Apoi un nou vis, cel mai deosebit dintre toate. Se făcea că era într-o casă cu prietenii săi. Deodată, cuprins de simţământul că Domnul său revine, iese din casă şi înaintează spre curtea acelei case, căutând pe cer în acea noapte semne ale revenirii Domnului său. La un moment dat, o voce dinspre cer îi spuse să privească mai aproape; privind, întrezări o lumină. Nu apucase să o admire suficient, când ca prin minune, casa respectivă fu străpunsă de un autobuz. Acesta se opri fără a o străbate în întregime. În curte domnea o tăcere şi un întuneric aproape apocaliptice, întrerupte din când în când doar de şoaptele plăpânde ale acelei lumini de pe cer. Deodată farurile se aprinseră. Uşa din faţă s-a deschis şi oamenii încep să iasă rând pe rând. Se aşezau în grupuri şi discutau. Erau de o simplitate cu totul specială. Priveau spre lumina din cer şi o imensă bucurie se putea citi pe feţele lor. Ieşeau încontinuu, umplând curtea. Tânărul era uimit şi nu înţelegea ce se întâmplă. Oamenii din jur, văzându-i uimirea, încercau să-i atragă atenţia, oferindu-i dovezi palpabile ale realităţii din jurul lui. Apoi tânărul s-a trezit. Simţea cât de reală a fost experienţa; i se dăduse o garanţie în plus că speranţele, aşezate şi îngropate în inima lui de către Scriitor pentru a rodi mult mai târziu vor fi răsplătite de către Cel ce scria povestea după bunul Său plac.

Poteca cobora acum puţin în pantă. (...) Tânărul încerca să întrezărească semne sau dovezi ale îndeplinirii a ceea ce Scriitorul prin Cartea cu litere de aur, dar şi prin vise îi comunicase şi nu întrezărea nimic. „Priveşte mai aproape!” îi şopti Scriitorul. (...) Deodată câmpuri mănoase de vii se desfăşurau de o parte şi de alta a cărării. A fost momentul când a înţeles cu adevărat profeţia din Cartea Iubirii scrisă prin Daniel. (...) Viile se umpluseră de miresme şi parfumuri diverse ca în vremea culesului de struguri. S-a apucat de conturat doar câteva paragrafe din ceea ce mai târziu a devenit „Atentat la coroana Cerului”. Pe o singură pagină se îngrămădeau cu nesaţ lucruri pe care realitatea înconjurătoare nu le putea cuprinde. „Iată! Această carte se cere dusă la bun sfârşit!” i se şopti. Ce decisivă experienţă! Desigur, poţi cunoaşte oceanul şi de pe puntea unui vas, dar alta e să fii aruncat în mijlocul lui fără nimic altceva decât propria ta convingere.

Urmează ani în care tânărul nostru întoarce paginile cărţii iar şi iar, mai făcând câte o însemnare ici-colo, oprindu-se pentru o clipă, apoi notând din nou. După fiecare şlefuire, cartea prindea un contur de o intensitate specială ce nu se compara nicicum cu lipsa de strălucire a primelor file de însemnări.

Timpul se opri parcă pentru o clipă în loc. Din nou Duhul lui Dumnezeu veni peste el cu noi însărcinări printre care aceea de a finaliza ultimul capitol. (...) Se aşeză la umbra unui copac a cărui ramuri groase împiedica pătrunderea până la el a soarelui torid, sfâşietor al amiezii şi începu să scrie. Peniţa lui conturează din nou alte aspecte ale rămăşiţei acelei lumi faţă de care se simţea responsabil şi pe care aproape o abandonase; dar acum era hotărât să o adune în moduri dintre cele mai neaşteptate şi să răstoarne prin gândurile celor ce vor fi adânciţi în lectură torentele de mâl şi de noroi ale lumii întregi pentru a primi în schimb torente de slavă.

„Înainte ca să simtă dureri a născut şi înainte să-i vină suferinţele a dat naştere unui fiu. Cine a auzit vreodată aşa ceva? Cine a văzut vreodată aşa ceva? Se poate naşte oare o ţară într-o zi? Se naşte un neam aşa dintr-o dată? Abia au apucat-o muncile şi fiica Sionului şi-a şi născut fiii!”

Isa. 66:7-8

„Voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale şi vor răsări ca firele de iarbă între ape, ca sălciile lângă pâraiele de apă.”

Isa. 44:3-4

Când peniţa sa o lua razna sau se opintea dizgraţios i se alegea cu multă grijă cerneala şi o altă peniţă, până când hârtia ce înghiţea în ea semnele tăcerii de veacuri a unui Creator s-a legat, s-a încleiat şi a devenit numai bună să se aşeze în palmele tale.

„Am tăcut multă vreme, zice Domnul, am tăcut şi M-am ţinut. Dar acum voi striga ca o femeie în durerile naşterii [...] voi preface întunericul în lumină înaintea lor şi locurile strâmbe în locuri netede [...] şi nu-i voi părăsi.”

Isa. 42:14,16

Când mâinile tale plăpânde, puternice sau poate tremurânde vor cuprinde această carte, ea te va atinge precum polenul unei flori rare. Oricum, e bine să ştii că ea s-a scris întrucât Cineva te iubeşte şi vrea să fii veşnic fiul sau fiica Lui; te iubeşte atât de mult încât, dacă mâinile tale pot cuprinde în ele această carte, mâinile Lui întinse pe cruce nu vor putea vreodată nici descrie, nici cuprinde iubirea Lui pentru tine.

Scriitorul a mai notat în jurnalul tânărului şi următoarele cuvinte:

Cu lacrimi de iubire doreşte să scrie veşnic şi în cartea ta. Las-o deschisă...