Cifra şapte reprezintă graniţa infinitului, sensul nesfârşitului, este simbolul Acelui Dumnezeu neschimbat din veşniciile care au trecut până în veşniciile care vor veni, simbol prin care El se descoperă; şapte reprezintă desăvârşire, un plin pe deplin al Aceluiaşi pe care prin credinţă Îl pot atinge astăzi şi care ne-a atins cu iubirea Lui jertfitoare din veşnicie.

Ori de câte ori a ales Duhul Sfânt să folosească această cifră de şapte, Dumnezeu a vrut să accentueze faptul că acel element în dreptul căruia este folosită este unul de o importanţă deosebită. Pentru El cifra şapte este mai mult decât un număr oarecare; aceasta reprezintă un însemn al autorităţii Lui, o reprezentare a ceea ce este El, o parte din Sine. Astfel, existenţa măsurabilă în timp poartă pecetea autorităţii Lui, săptămâna fiind de şapte zile; lumina prin care toate lucrurile capătă nuanţă poartă şi ea pecetea autorităţii Lui, spectrul ei fiind văzut în şapte culori; sunetul, într-un anumit sens însăşi comunicarea poartă pecetea autorităţii Lui, gama fiind alcătuită din şapte note.

Cifra şapte este prezentă în Scriptură încă de la primele pagini până la ultimele; de la început până la sfârşit toate sunt împletite în şapte fire de dragoste, prin care Dumnezeu Îşi descoperă iubirea faţă de om: şapte zile ale creaţiei (Gen. 2:1), alegerea a câte şapte animale din toate soiurile curate ale cerului, mării şi pământului (Gen. 7:2), şapte zile de aşteptare înainte de venirea potopului (Gen. 7:10), apariţia semnului legământului în curcubeul celor şapte culori (Gen. 9:12-13), cele şapte duhuri (Apoc. 1:4), şapte sfeşnice de aur (Apoc. 1:12), şapte stele (Apoc. 1:16), şapte lămpi de foc (Apoc. 4:5), şapte peceţi (Apoc. 5:1), cele şapte trâmbiţe (Apoc. 8:6), cele şapte urgii (Apoc. 15:1,7), cele şapte tunete (Apoc. 10:4) etc.

De-a lungul timpului vrăjmaşul, în ura lui faţă de Dumnezeu a încercat să şteargă din om şi din lucrurile create de către Acesta în jurul omului orice element care ar fi amintit în vreun fel despre El, Creatorul tuturor lucrurilor. Satana cunoaşte faptul că şapte este codul care autentifică drept original, având nota distinctă: „creat de Dumnezeu”. Astfel, a încercat pe întreg parcursul istoriei să înlăture definitiv acest simbol al desăvârşirii iar dacă acest lucru nu a fost posibil, a încercat prin toate mijloacele să-l denatureze, să-l contrafacă şi în acest fel să-i distrugă influenţa.

De-a lungul istoriei s-a încercat înlocuirea lui şapte – simbol al autorităţii lui Dumnezeu – cu orice altceva şi în mod special cu zece. Nu puţine au fost eforturile de a înlătura autoritatea lui Dumnezeu pecetluită prin „şapte”. Doar prin harul lui Dumnezeu şi prin grija Lui mai vedem astăzi în jurul nostru (şi în noi) codul cifrei şapte, regulă de aur care certifică faptul că am fost aduşi la existenţă (împreună cu toate cele create de El) din dragoste. Pe toate lucrurile autentice întâlnim semnătura Lui de şapte reactualizată, reevidenţiată prin sângele care a curs pe Golgota, sângele Mielului junghiat de la întemeierea lumii.

Apocalipsa şi Daniel (cărţi profetice) conţin ambele simbolul cifrei zece prezentat în opoziţie cu cifra şapte, încercând parcă să o supună sau cel puţin să-i ştirbească din autoritate (v. Apoc. 12:3-5,17; 13:1,6-7; 17:3,7,12-14; Dan. 7:7,20-21,24-26). Acesată încercare de dominare este o profeţie a repetării la dimensiune mondială de această dată a conflictului iniţial dintre bine şi rău, care pe parcursul istoriei a erupt de mai multe ori în spectrul vizibil, uneori în nuanţe inocente, alteori într-un mod zguduitor. Subminarea autorităţii cifrei şapte este încercarea oamenilor, asemenea celor de la turnul Babel, ca prin eforturi personale să ajungă la porţile cerului pentru a cuceri Cetatea lui Dumnezeu; este lupta care aşează omul în spatele cuvintelor „nu vrem ca Omul acesta [şi simbolul, codul autorităţii Lui] să împărăţească peste noi” (Luca 19:14); este un conflict care va creşte în intensitate pe măsură ce acest simbol al autorităţii lui Dumnezeu va fi pus din nou în centrul atenţiei lumii şi astfel, privirile oamenilor vor fi întoarse spre origine. Vorbim de un conflict aprig, însă făgăduinţa Celui Atotştiutor este că în acest conflict universal sigiliul de şapte al lui Dumnezeu va învinge (Dan. 2:41-45). Omenirea se va uni în jurul celor simbolizate prin zece (sau  şapte minus unu: şase) în timp ce oştirile cereşti se strâng şi pregătesc biruinţa celor simbolizate prin şapte, Împărăţia veşnică a lui Hristos.

„Dar în vremea acestor [zece] împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o Împărăţie care nu va fi nimicită niciodată şi care nu va trece sub stăpânirea vreunui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate aceste împărăţii şi ea însăşi va domni veşnic.”

Dan. 2:44

Făgăduinţa din prorocie arătată mai sus apare ca o concluzionare victorioasă a lui şapte, a Împărăţiei lui Dumnezeu, în ciuda succesiunilor spectaculoase de pe firmamentul istoriei care au precedat această împărăţie. Împlinirea cu exactitate a elementelor profetice din Scripturi ne îndreptăţeşte să afirmăm cu convingere că însăşi istoria poartă pecetea de şapte, codul de autenticitate al Autorului ei. Totul s-a împlinit şi se va împlini cu perfecţiunea detaliilor pe care El a plănuit-o din veşnicii. Împărăţia pe care Dumnezeu o ridică şi care nu va fi nimicită niciodată este Împărăţia Cerurilor, guvernată de Cel Veşnic care se identifică pe Sine şi tot ce este al Său cu şapte; este Împărăţia guvernată de principiile Cerului care au fost pecetluite omului pe muntele Sinai, moment în care, în mijlocul tunetelor şi fulgerelor Dumnezeu, Cuvântul a rostit cele zece porunci în care se conturează în mod clar principiile iubirii faţă de Dumnezeu şi ale iubirii faţă de aproapele. În aceste zece porunci ale lui Dumnezeu întâlnim de două ori această regulă de aur, pecete a autorităţii lui Dumnezeu: sigiliul de şapte.

Cele două semnături ale autorităţii Sale de Tată ce poartă sigiliul de şapte în care vrăjmaşul a lovit cel mai mult de-a lungul vremii sunt poruncile a patra şi a şaptea. Când spunem că cele două porunci poartă pecetea şapte ne referim la faptul că, dacă începem numărătoarea de şapte de la prima poruncă spre ultima ne vom opri la: „Să nu comiţi adulter” iar dacă numărăm şapte în sens invers, de la ultima spre prima ne vom opri la: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca să o sfinţeşti”. Sigiliul de şapte se regăseşte aplicat pe cele mai sacre instituţii făurite de Dumnezeu în Univers – şi pe Pământ – încă din prima săptămână, cea a creaţiei, încă mai înainte ca păcatul să-şi fi făcut apariţia în Eden. Sunt două daruri de Tată: Sabatul şi familia.

Nimic pe acest Pământ nu a fost lovit cu mai multă forţă, mârşăvie şi în acelaşi timp subtilitate decât aceste două instituţii. Vrăjmaşul s-a luptat de veacuri cu toate forţele oştirilor sale, uzând de orice mijloc cu putinţă, pentru a denatura scopul iniţial al lui Dumnezeu cu privire la aceste instituţii sacre, acela de a fi o binecuvântare pentru om. Dacă Satana nu a reuşit ştergerea respectării şi influenţei lor pe Pământ s-a luptat şi a reuşit într-o mare măsură prin contrafacere să transforme aceste ocazii de bucurie (conform scopului lui Dumnezeu) în motive de tristeţe şi posomorâre. Prin denaturarea aplicată în cazul acestor două instituţii („Actul căsătoriei transformă o relaţie într-un dezastru!” şi „Ce să fac dacă sunt chemat şi în ziua de odihnă la serviciu? În secolul vitezei nu mai există noţiunea de odihnă!”) acestea au fost subtil transformate în şcoli cu lecţii de antipatie şi ură şi orice urmă a binecuvântării pecetluite cu şapte a fost astfel ştearsă.

Prin jertfa de pe Golgota, prin moartea Sa în locul păcătosului condamnat prin încălcarea Legii divine, Hristos a reaşezat la locul iniţial Legea şi împreună cu ea cele două instituţii pecetluite cu şapte din sângele Său, demonstrând astfel valabilitatea Legii care-l condamnă pe păcătos. Prin moartea şi jertfa Sa ispăşitoare, Hristos a arătat că Legea uneşte pe Dumnezeu cu omul. Plătind El în locul omului plata neascultării şi oferindu-i acestuia în schimb acceptarea lui Dumnezeu, El a unit din nou prin Sine Cerul cu Pământul, a sudat din nou legăturile rupte, demonstrând şi prin perspectiva Legii relaţia dintre om şi Dumnezeu.

Cele patru porunci centrale au de a face în egală măsură atât cu Dumnezeu cât şi cu omul din punct de vedere relaţional: porunca a patra, cu privire la Sabat a fost dată pentru ocrotirea relaţiei dintre om şi Dumnezeu în timp, porunca a cincea a fost dată pentru a cultiva relaţia de ascultare de Dumnezeu şi în familie, porunca a şasea clarifică faptul că Dumnezeu este sursa vieţii pe care omul trebuie să o respecte iar porunca a şaptea ne aminteşte că Dumnezeu a unit familia pe care niciun om nu are dreptul să o despartă prin adulter. Astfel, aceste porunci unesc prin inima acelui Hristos atârnând pe cruce divinitatea cu omenirea în scop, acţiuni, motivaţii şi principii: când Îl iubesc pe Dumnezeu respect Sabatul, semnul autorităţii Sale în cer, pe pământ şi-n apele de sub pământ; când Îl iubesc pe Dumnezeu îi voi respecta şi pe părinţi, întrucât El mi i-a dăruit; atunci nu voi ucide pentru că El este sursa vieţii mele şi a altora; atunci nu voi comite adulter pentru că El ne-a făcut doi şi ne-a lipit.

Hristos pe cruce a arătat spre cele zece porunci. Prin El, cuvintele lui Dumnezeu nu mai sunt pe două table de piatră, ci în inima lui Hristos atârnând pe cruce, în mâinile Sale întinse spre Cer şi spre Pământ şi în acelaşi timp în inima mea şi în mâna mea întinsă spre cruce şi spre semenul meu. Prin mijlocirea Lui ne oferă har după har, şansa unică de a trăi în lumină, astfel încât să împlinim, prin punerea roadelor Duhului Său cel Sfânt în noi, Legea. Prin moartea Lui El a realizat ceea ce era imposibil pentru fiinţa umană să realizeze.

„Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând din pricina păcatului pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului”

Rom. 8:3-4

În tot Universul va fi o desăvârşită armonie. Fiecare lucru creat va fi o mărturie a faptului că Dumnezeu a fost, este şi va fi pururea dragoste. Fiecare lucru, de la cel mai minuscul până la cel mai măreţ, va purta amprenta slujirii şi credincioşiei de care a dat dovadă Dumnezeu pe Golgota. Ni s-a arătat atunci că Dumnezeu nu poate fi decât dragoste, chiar şi atunci când acţiunile Sale (dreptatea Lui) sunt de neînţeles capacităţii noastre limitate de pătrundere. Atunci, în vremurile nesfârşite, fiecare lucru creat îşi va împlini menirea, aceea de a sluji în folosul altuia, de a străluci în existenţă spre slava Dumnezeului răscumpărător.

Fiecare lucru, fiecare fiinţă va purta în sine, va manifesta, va declara pecetea de şapte a slujirii din dragoste, aceea că Dumnezeu este iubire. Zi de zi, an de an... cu fiecare clipă care va trece, amintirea marelui act sacrificator de pe Golgota va fi mai proaspătă şi sacrificiul, durerea despărţirii dintre Dumnezeu Tatăl, pe care-L vom vedea aşa cum e în iubirea Lui fără de margini şi Fiul Său va fi înţeleasă pe deplin. Veşniciile nu vor aduce decât o înţelegere mai profundă a ceea ce înseamnă să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dragostea va fi gama în care se va cânta cântecul mântuirii, dragostea va fi atât clipa cât şi veşnicia în odihna mântuirii, întrucât din Dragoste, prin Dragoste şi pentru Dragoste vom trăi.

Fiecare clipă va marca un apogeu a celor mai minunate experienţe trăite până în acel moment şi pe care le poate trăi fiinţa umană răscumpărată şi recreată după chipul lui Dumnezeu. Fiecare experienţă va fi urmată de altele de o intensitate mult mai mare decât aceea a experienţelor precedente. Singura dezamăgire pe care o vom trăi va fi faptul că de fiecare dată ne vom înşela în afirmaţiile noastre potrivit cărora „mai bogat în dragoste de atât nu se poate”. Fiecare clipă va aduce după sine o experienţă mai înaltă a ceea ce înseamnă să trăieşti în bucurie şi pace cu un minunat Prieten lângă tine, a cărui prezenţă va aduce cu sine o adâncă recunoştinţă izvorâtă dintr-o şi mai bogată cunoaştere a ceea ce înseamnă: Dumnezeu este iubire.