Făgăduinţa lui Dumnezeu în legătură cu dispensaţiunea Duhului Sfânt (în care trăim) este că El, Duhul Sfânt ne va descoperi toate lucrurile. A fost în Planul lui Dumnezeu să ne descopere intenţiile Sale veşnice de pace faţă de Pământ. Unul din elementele legământului existent între om şi Dumnezeu este descoperirea de către Acesta nu numai a aşteptărilor pe care le are de la om, ci şi descoperirea intenţiilor, planurilor Sale în legătură cu omul răscumpărat prin Jertfă. Scriptura spune că pe baza legământului dintre om şi Dumnezeu relaţia noastră în raport cu El se transformă într-o prietenie indisolubilă.

„Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.”

Ioan 15:15

Acest minunat Prieten a cărui prietenie nu am câştigat-o prin propriile noastre merite („Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi” – Ioan 15:16), în grija Sa protectoare ne-a asigurat că: „Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14:18), întărindu-ne nu numai făgăduinţa că se va reîntoarce (Ioan 14:3; Apoc. 22:20), ci şi aceea că ne va călăuzi prin Duhul Sfânt (Mângâietorul) „în tot adevărul”.

„Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare.”

Ioan 16:13

Când privim asupra Scripturii şi asupra tuturor rapoartelor ei vom observa prin lumina care străbate Cerul spre noi că istoria Pământului poate fi ilustrată asemenea inelelor concentrice rezultate în urma secţionării unui copac, fiecare din ele vorbind despre câte o etapă a vieţii – în cazul nostru a istoriei mântuirii. Fiecare astfel de inel (etapă) marchează în altă nuanţă modul în care divinitatea Şi-a pus amprenta asupra acestui Pământ. Vorbim de un singur Dumnezeu, o singură lucrare dar manifestată faţă de Pământ în mai multe modalităţi (dispensaţiuni).

„Asupra noastră stă să se reverse ziua, când tainele lui Dumnezeu vor fi văzute şi când El se va justifica în toate căile Sale; dreptatea, mila şi judecata sunt calităţile tronului Său [...] În felul acesta se va cânta providenţa lui Dumnezeu, în legătură cu diferitele dispensaţiuni, căci toate sunt văzute acum, fără să mai fie între ele vreun văl [...]”¹

Atenţia noastră trebuie concentrată la patru dintre ele, asupra cărora vom privi din perspectiva Planului de Mântuire iar printr-o privire a lor în ansamblu (vitală pentru ultima generaţie) vom putea înţelege mai bine aşteptările lui Dumnezeu de la noi cu privire la timpul în care trăim.

„’Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul’, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.”

Apoc. 1:8

Acest verset ne spune despre ungerea Sa, despre activitatea şi rolul Său în aceste patru dispensaţiuni: „Cel Atotputernic” se referă la rolul Său de Creator şi susţinător al creaţiei pe care prin cuvântul Său a adus-o la existenţă; se referă la perioada de timp cuprinsă între prima zi a creaţiei („Să fie lumină!” – Gen. 1:3) şi momentul naşterii Sale în Betleem când a devenit un Fiu al omului, „Cel ce era” (Cel prin care S-a manifestat Tatăl). A urmat apoi dispensaţiunea Duhului Sfânt în care a devenit „Cel ce este” (Mijlocitor sau Mare Preot). Va urma apoi dispensaţiunea „Celui ce vine” (Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor). Astfel, Isus Hristos se dovedeşte Unsul Tatălui, El fiind pe rând: Profet, Preot şi Împărat.

Ordinea (v. Apocalipsa 1:8) în care sunt prezentate aceste funcţii ale Unsului lui Dumnezeu are şi ea importanţă. Aşezarea împărăţiei Lui veşnice depinde de Cel ce este, de Cel care face curăţirea Sanctuarului în Cer şi în inima omului prin Duhul Sfânt. Această curăţire are la bază lucrarea Celui ce era, a Celui care a murit pentru mine şi pentru tine, Cel care a plătit vina păcatului meu şi al tău; iar toate acestea fără Cel ce vine sunt în zadar. Doar El, Cel Atotputernic, va putea să ducă la bun sfârşit ceea ce a început. El a fost Singurul găsit vrednic (Apoc. 5:1-14) să deschidă cartea pecetluită cu şapte peceţi, în care este consemnat de către Dumnezeu Planul de Mântuire, în care avem privilegiul să privim şi pe care avem posibilitatea să-l înţelegem. Pentru a face acest lucru cu succes, vom privi în el pas cu pas, pentru început prin sistemul ceremonial (Cortul Întâlnirii şi slujbele lui), începând cu dispensaţiunea Celui Atotputernic.

      I. Cel Atotputernic

      (Dumnezeu – Hristos, Îşi manifestă prezenţa în Cort; Israel – naţiune aleasă, I se închină în jurul curţii)

„Domnul [Cuvântul, Cel Atotputernic] a vorbit lui Moise şi a zis: ’Vorbeşte copiilor lui Israel [...] Să-mi facă un Locaş Sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor. Să faceţi cortul şi toate vasele după chipul pe care ţi-l voi arăta [...] Vezi să faci după chipul care ţi s-a arătat pe munte.’ ” Exod. 25:1-2,8-9,40

Cortul Întâlnirii se afla într-o curte în mijlocul celor douăsprezece seminţii ale lui Israel; în curte, lângă uşa cortului întâlnirii (Ex. 40:6-7), se aflau un lighean de aramă şi un altar, făcute conform poruncilor date lui Moise pe muntele Sinai.

„Curtea cortului s-o faci astfel: [...] lungimea curţii să fie de o sută de coţi, lăţimea de cincizeci de coţi de fiecare parte şi înălţimea de cinci coţi; pânzele să fie de in subţire răsucit iar picioarele să fie de aramă. Toate uneltele rânduite pentru slujba cortului, toţi ţăruşii lui şi toţi ţăruşii curţii să fie de aramă.”

Exod. 27:9,18-19

„Altarul să-l faci din lemn de salcâm [...] şi să-l acoperi cu aramă. [...] Să-l faci din scânduri şi gol pe dinăuntru. Să fie aşa cum ţi s-a arătat pe munte.”

Exod. 27:1-2,8

„Să faci un lighean de aramă [...] pentru spălat şi să-l aşezi între cortul întâlnirii şi altar şi să torni apă în el ca să-şi spele în el Aaron şi fiii lui mâinile şi picioarele [...] când se vor apropia de altar ca să facă slujba şi ca să aducă Domnului jertfe arse de foc. [...] Aceasta va fi o lege necurmată pentru Aaron, fiii lui şi urmaşii lor.

Exod. 30:18-21

Cortul Întâlnirii era împărţit în două încăperi: Locul Sfânt (numit de asemenea Sfânta) şi Locul Prea Sfânt (Sfânta Sfintelor). În Sfânta se regăseau mai multe obiecte necesare efectuării slujbei preoţeşti: altarul pentru arderea tămâii, masa punerii pâinilor înainte şi sfeşnicul cu şapte candele; chivotul legământului putea fi găsit în Sfânta Sfintelor; toate obiectele erau din aur solid sau acoperite cu aur, conform poruncii:

„Să faci un chivot de lemn de salcâm [...] să-l poleieşti cu aur curat, să-l poleieşti pe dinăuntru şi pe dinafară [...] Să faci un capac al ispăşirii de aur curat; [...] să faci doi heruvimi de aur, să-i faci de aur bătut la cele două capete ale capacului ispăşirii; să faci un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt [...] ieşind din Capacul Ispăşirii [locul unde se manifesta prezenţa Domnului, numită şechina] la cele două capete ale lui. Heruvimii să fie cu aripile întinse pe deasupra, acoperind cu aripile lor capacul ispăşirii şi cu feţele întoarse una spre alta; heruvimii să aibă faţa întoarsă spre Capacul Ispăşirii. Să pui capacul ispăşirii pe chivot şi în chivot să pui mărturia [cele zece porunci - Ex. 20:1-17] pe care ţi-o voi da [Ex. 31:18]. Acolo Mă voi întâlni cu tine; şi de la înălţimea capacului ispăşirii, dintre cei doi heruvimi aşezaţi pe chivotul mărturiei îţi voi da poruncile Mele pentru copiii lui Israel.”

Exod. 25:10-11,17-22

„Să faci un sfeşnic de aur curat; sfeşnicul acesta să fie făcut din aur bătut. [...] Din laturile lui să iasă şase braţe [...] Să faci şapte candele care vor fi puse deasupra, aşa ca să lumineze în faţă.” „Să faci o masă de lemn de salcâm [...] S-o poleieşti cu aur curat [...] să pui pe masă pâinile pentru punerea înainte, ca să fie necurmat înaintea Mea.” „Să faci apoi un altar pentru arderea tămâiei şi anume să-l faci din lemn de salcâm. [...] Să-l poleieşti cu aur curat [...] Să aşezi altarul în faţa perdelei dinăuntru [care desparte Sfânta de Sfânta Sfintelor], care este înaintea chivotului mărturiei în faţa capacului ispăşirii, care este deasupra mărturiei şi unde Mă voi întâlni cu tine. Aaron va arde pe el tămâie mirositoare; va arde tămâie în fiecare dimineaţă când va pregăti candelele; va arde şi seara când va aşeza candelele. Astfel va arde necurmat din partea voastră tămâie înaintea Domnului din neam în neam. Să nu aduceţi pe altar altfel de tămâie, nici ardere de tot, nici jertfă de mâncare şi să nu turnaţi pe el nicio jertfă de băutură. Numai o dată pe an [în Ziua Ispăşirii], Aaron va face ispăşire pe coarnele altarului. Ispăşirea acesta o va face o dată pe an cu sângele dobitocului adus ca jertfă pentru ispăşirea păcatului, printre urmaşii voştri. Acesta va fi un lucru prea sfânt înaintea Domnului.”

Exod. 25:31-32,37; 25:23-24,30; 30:1,3,6-10

„Să faci apoi o perdea albastră, purpurie şi cărămizie [...] Perdeaua să facă despărţire între locul Sfânt şi Locul Prea Sfânt. Să pui capacul ispăşirii pe chivotul mărturiei în locul Prea Sfânt. Masa s-o pui dincoace de perdea şi sfeşnicul în faţa mesei în partea de miazăzi [în Locul Sfânt] a cortului. La intrarea cortului să mai faci o perdea albastră, purpurie şi cărămizie.”

Exod. 26:31,33-36

În Cortul Întâlnirii (şi mai târziu în Templu) aveau loc două tipuri de servicii: serviciul zilnic (Evrei 10:11) şi serviciul anual (Evrei 9:7), numit şi Ziua Ispăşirii (Lev. 16:1-34; 23:26-32; Num. 29:7-11). În serviciul zilnic se includeau mai multe tipuri de jertfe: jertfe de ardere de tot (necurmate; dimineaţa şi seara – Ex. 29:38-42; Num. 29:9-10), jertfe pentru păcat, jertfe ocazionale şi auxiliare.

Serviciile zilnice se desfăşurau în două locuri: în curte Cortului, pe altarul de aramă unde avea loc jertfa arderii de tot în fiecare dimineaţă şi seară şi în Locul Sfânt (Sfânta) unde aveau loc arderea tămâiei pe altarul poleit cu aur, punerea pâinilor înaintea Celui Atotputernic pe masa poleită cu aur şi arderea continuă a untdelemnul sfânt în sfeşnicului făcut din aur bătut.

În această dispensaţiune poporul lui Israel avea două mari tipuri de legi date de Cel Atotputernic, Cuvântul: Legea lui Dumnezeu (Mărturia chivotului de aur), o lege veşnică asemenea Tronului Milei reprezentat de capacul ispăşirii care o acoperea şi legea lui Moise (legea preoţiei, a curţii „de aramă”), scrisă nu pe table de piatră, ci pe zapis (Deut. 31:24-26) şi aşezată lângă chivot, făcându-se astfel o distincţie clară între tablele de piatră spre care priveau heruvimii şi cartea legii în care era consemnat prin simboluri marea Jertfă care urma să aibă loc peste veacuri.

Cel Atotputernic a rânduit şapte sărbători în dispensaţiunea Sa: Paştele (Lev. 23:5) în a patrusprezecea zi a lunii întâi, Sărbătoarea Azimilor (v. 6) în a cincisprezecea zi a aceleiaşi luni, Sărbătoarea snopului de legănat (v. 10-14), Rusaliile (v.15-22), Anul nou (v. 24-25) în prima zi a lunii a şaptea, Ziua Ispăşirii (v. 26-32) în a zecea zi a lunii a şaptea şi Sărbătoarea corturilor (v. 33-44) din a cincisprezecea zi a lunii a şaptea până în a douăzeci şi doua. Fiecare din aceste sărbători vorbesc prin simbol despre Planul de Mântuire, însă ne vom îndrepta atenţia asupra doar a uneia dintre ele, Ziua Ispăşirii, deoarece această sărbătoare scoate în evidenţă lucrarea pe care o face Hristos pentru noi.

În Ziua Ispăşirii (Ziua Judecăţii) tot poporul trebuia să fie prezent în jurul Cortului; trebuia să fie o adunare sfântă (Lev. 23:27). Se cerea o profundă smerenie a inimii (Num. 29:7). Se aduceau drept arderi de tot un viţel, un berbece şi şapte miei (Num. 29:8-10) împreună cu zecimi pentru arderi de tot (Num. 29:10) şi jertfe de băutură (v. 11). Se cerea ca în acea zi să nu se facă nicio lucrare (v. 7). Oricine nu se smerea era vinovat de un păcat a cărui consecinţă era moartea (Lev. 23:29). Acţiunea de jertfire a animalelor se făcea în acord cu anumite legi clare şi de nestrămutat.

În Ziua Ispăşirii erau aduşi doi ţapi la uşa cortului întâlnirii. Se trăgea la sorţi pentru ei, „un sorţ pentru Domnul şi un sorţ pentru Azazel” (Lev. 16:8). Urma apoi sacrificarea ţapului căzut la sorţi pentru Domnul şi sângele lui urma să fie stropit înaintea Capacului Ispăşirii (v. 15). În calitatea sa de mijlocitor, marele preot lua păcatele asupra sa şi, ieşind din sanctuar, ducea cu sine povara vinovăţiei poporului Israel. După terminarea acestei curăţiri a Sfântul Locaş urma aducerea ţapului cel viu, Azazel (v. 20). Preotul îşi punea mâinile pe capul lui, transferând astfel pe el toate fărădelegile recunoscute ale lui Israel prin mărturisire (v. 21) şi apoi un om urma să ducă ţapului în pustie, unde era lăsat să moară. Numai după ce ţapul era astfel trimis în pustie, poporul se putea socoti ca eliberat de povara păcatelor lui.

Semnificaţia acestei sărbători este vitală pentru om şi în mod special pentru ultima generaţie. Această sărbătoare (alături de toate celelalte sărbători ceremoniale ale lui Israel) şi-a avut obligativitatea serbării, având un rol tipologic, până la Cruce, când Mântuitorul prin moartea Sa a pus capăt acestui sistem ceremonial. La Cruce mielul sacrificat pe altar s-a întâlnit cu Mielul lui Dumnezeu. Acolo, Hristos a împăcat lumea cu Sine şi din acel moment, aceste sărbători (umbră a lucrurilor viitoare) au primit o altă formă conform unei noi perspective de percepere a mântuirii şi a relaţiei cu Dumnezeu. Astfel, ceea ce mai înainte era lucrarea omului, fie preot (dator să facă serviciul ceremonial), fie păcătos (dator să aducă jertfa), acum avea să se schimbe radical: Hristos era mielul ce urma să fie jertfit şi tot El avea să devină mai târziu Preotul, de la om cerându-se doar credinţă.

Se consideră în general că Hristos a marcat încheierea ceremoniilor. Dacă ne referim la faptul că El a pus capăt sistemului jertfelor prin moartea Sa la cruce, afirmaţia este adevărată, El fiind jertfa supremă în favoarea păcătosului care se pocăieşte; privind din altă perspectivă însă, dacă moartea Sa marchează încetarea sistemului de jertfe şi a preoţiei pământeşti, acest lucru nu înseamnă neapărat şi încetarea ceremoniilor, pentru că vom vedea că Hristos, nu numai că le-a serbat şi împlinit, dar le-a şi conferit adevărata conotaţie, avându-L pe El drept element central (vezi mai jos).

      II. Cel ce era

      (Dumnezeu manifestându-Se prin Hristos; Isus – Proroc printre oameni, pregătind marea jertfă)

„Ziua praznicului Azimilor, în care trebuiau jertfite Paştele a venit. Şi Isus a trimis pe Petru şi pe Ioan şi le-a zis: ’Duceţi-vă de pregătiţi-ne Paştele ca să mâncăm.’ [...] Ei au plecat [...] Şi au pregătit Paştele. Când a sosit ceasul Isus a şezut la masă cu cei doisprezece apostoli.” „Isus fiindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu a venit şi că la Dumnezeu se duce, S-a sculat de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ştergar şi S-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins [...] După ce le-a spălat picioarele, Şi-a luat hainele, S-a aşezat iarăşi la masă şi le-a zis: ’Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi ’Învăţătorul [Prorocul] şi Domnul’ şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru v-am spălat picioarele şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora.’ ” „El le-a zis: ’Am dorit mult să mănânc Paştele acesta înainte de patima Mea; căci vă spun, că de acum încolo nu le voi mai mânca până la împlinirea lor în Împărăţia lui Dumnezeu.’ Şi a luat un pahar, a mulţumit lui Dumnezeu şi a zis: ’Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi; pentru că vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei până când va veni Împărăţia lui Dumnezeu.’ Apoi a luat pâine; şi după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi le-a dat-o, zicând: ’Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea’. Tot astfel, după ce au mâncat, a luat paharul şi li l-a dat, zicând: ’Acest pahar este legământul cel nou făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi.’ ” Luca 22:7-8,13-14; Ioan 13:3-5,12-14; Luca 22:15-20

Dacă până atunci oamenii se obişnuiseră să se bazeze pe propriile fapte (cerute de Lege) în vederea construirii unei relaţii bune cu Dumnezeu, prin lecţia de slujire pe care a dat-o Hristos ucenicilor, El ne îndreaptă din acel moment privirile spre El astfel încât, să putem continua la rândul nostru atitudinea Lui de slujire. Acest lucru se poate realiza numai în urma înţelegerii de către noi la nivel mental şi afectiv a faptului că întreaga Lui viaţă a fost o pregătire pentru marea jertfă. Din copilărie a învăţat lecţia lepădării de Sine. De la lucruri mărunte de renunţare, a ajuns la sacrificii mai înalte care şi-au găsit apogeul în actul suprem de jertfă pe Golgota.

În seara premergătoare marelui act al jertfei, Isus S-a aflat împreună cu cei mai apropiaţi dintre ai Săi. Seara Praznicului Azimilor se lăsase şi odată cu ea, Cineva se pleca cu mijlocul încins într-un ştergar înaintea ucenicilor, spălându-le rând pe rând picioarele şi apoi ştergându-le. Mai mult decât atât, acolo şi atunci, Şi-a oferit sângele simbolizat prin must şi trupul simbolizat prin pâine nedospită, reprezentare simbolică a ceea ce urma să facă mai târziu, actul suprem de a Se oferi pe Sine morţii.

Această ceremonie iniţiată într-un nou legământ înlocuia ceremonia vărsării sângelui animalului, înlătura bariera care despărţea preoţia aleasă (singura în drept să mănânce bucatele sfinte) de restul închinătorilor. Astfel, prin acceptarea sângelui şi trupului Său dat morţii, tuturor în mod egal li se oferea şansa de a participa activ la actele acestei ceremonii, care simboliza acelaşi lucru ca şi paştele serbat în vechime (cele două sărbători sunt una şi aceeaşi în fond, dar diferite în manifestare), ambele arătând spre nevoia de un Mântuitor, ambele implicând jertfa. Isus a iniţiat această nouă ceremonie cu scopul de a ne aminti de El şi jertfa Lui. El ne arată că valabilitatea acestei noi ceremonii trece dincolo de timp, peste veacuri spre „un cer nou şi un pământ nou”, spre Împărăţia lui Dumnezeu.

„Să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.” „Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi.”

Luca 22:19; Ioan 13:17

Hristos prin reactualizarea într-o nouă formă (cea a noului legământ) a sistemului ceremonial (vechiul legământ) a repus în valoare, spre amintire, faptul că de la început S-a oferit pe Sine omului, indiferent până unde avea să-L ducă această alegere (şi ştia că va fi Golgota – Gen. 3:21). Atunci, în Eden, a promis omului că va face totul pentru reaşezarea lui în poziţia ocupată iniţial pe care prin păcat mai târziu o pierduse. Mai înainte ca omul care păcătuise să se plece în faţa Creatorului, Dumnezeu S-a plecat către om, căutându-l („Unde eşti?” – Gen. 3:9); mai înainte ca omul să simtă durerea despărţirii de Dumnezeu, a simţit-o El („Ce ai făcut?” – Gen. 3:13). Atunci şi acolo Dumnezeu a făcut omului promisiunea mântuirii, îi arătă împlinirea ei (Gen. 3:15,21; Apoc. 13:8) şi îl asigură că va fi din nou al Săi prin biruinţa Sămânţei femeii, prin Sine.

„Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă... Dar după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi [...] şi va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora.”

Gen. 3:15; Isa. 53:10-11

Trecuseră patru mii de ani de la momentul când Hristos însămânţase în inima omului această speranţă, când îngerii lui Dumnezeu au înregistrat în raportul lor momentele de aur ale omenirii: Isus Îşi începea misiunea, la început aceea de a fi Prorocul promis prin cuvintele: „Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un proroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui şi el le va spune tot ce-i voi porunci Eu” (Deut. 18:18) iar mai târziu aceea de a fi Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii (Ioan 1:29).

„A treia zi s-a făcut o nuntă în Cana din Galilea. Mama lui Isus era acolo. Şi la nuntă a fost chemat şi Isus cu ucenicii Lui. Când s-a isprăvit vinul mama lui Isus i-a zis: ’Nu mai au vin.’ Isus i-a răspuns: ’Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul.’ Mama Lui a zis slugilor: ’Să faceţi orice vă va zice.’ Şi acolo erau şase vase de piatră [...] Isus le-a zis: ’Umpleţi vasele acestea cu apă.’ Şi le-au umplut până sus. ’Scoateţi acum’, le-a zis El, ’şi aduceţi nunului.’ Şi i-au adus. Nunul după ce a gustat apa făcută vin [...] a chemat pe mire şi i-a zis: ’Orice om pune la masă întâi vinul cel bun; şi după ce oamenii au băut bine atunci pune pe cel mai puţin bun; dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum.’ ” Ioan 2:1-10

„Paştele Iudeilor erau aproape; şi Isus [Prorocul] S-a suit la Ierusalim. În Templu a găsit pe cei ce vindeau boi, oi şi porumbei şi pe schimbătorii de bani şezând jos. A făcut un bici de ştreanguri şi i-a scos pe toţi afară din Templu, împreună cu oile şi boii; a vărsat banii schimbătorilor şi le-a răsturnat mesele. Şi a zis celor ce vindeau porumbei: ’Ridicaţi acestea de aici şi nu faceţi din Casa Tatălui Meu o casă de negustorie.’ [...] Iudeii au luat cuvântul şi i-au zis: ’Prin ce semn ne arăţi că ai putere [autoritate] să faci astfel de lucruri?’ Drept răspuns, Isus le-a zis: ’Stricaţi Templul acesta şi în trei zile îl voi ridica.’ [...] El vorbea despre Templul trupului Său.” Ioan 2:13-19,21

Isus, prin această acţiune de curăţire a Templului realizată în vederea prăznuirii Paştelor, încerca să atragă atenţia asupra semnificaţiei deosebite a sărbătorii; încerca să arate scopul şi dorinţa lui Dumnezeu de a turna în inima lor din nou gust (Mat. 5:13), dar nu gustul vechi (cel al jertfelor de animale care simbolizau jertfa Lui), ci gustul cel nou al răscumpărării prin sângele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Încerca să readucă în atenţia lor esenţialul, pe Sine (Mielul), pe care Îl pierduseră printre forme lipsite de viaţă. După mai mult de trei ani de activitate a Sa soarta naţiunii lui Israel era – paradoxal – mult mai de compătimit decât cea a Tirului sau cea a Sodomei şi Gomorei, deşi activitatea Sa profetizată de către Isaia (42:1-8) se împlinise iar mulţimea declarase în dreptul Său cu convingere:

„Un mare Proroc s-a ridicat între noi; şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.” „Este Isus, Prorocul, din Nazaretul Galileii.”

Luca 7:16; Mat. 21:11

Isus Hristos în toţi aceşti trei ani şi jumătate de activitate a fost mai mult decât Prorocul făgăduit pentru acel timp, El a fost Unsul Tatălui, Fiul Său preaiubit. El a fost un Templu (Ioan 2:19,21) printre oameni şi fiecare obiect din Sanctuar (Cortul Întâlnirii din vechime) a arătat spre El. Prin El s-a manifestat în aceeaşi măsură dragostea şi dreptatea lui Dumnezeu. Prin El s-a manifestat Şechina (descoperirea prezenţei divine dintre heruvimi):

„V-am arătat multe lucrări bune care vin de la Tatăl Meu [...] Tatăl M-a sfinţit [...] credeţi măcar lucrările acestea ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine [...]”

Ioan 10:32,36,38

Hristos era chivotul din lemn de salcâm (simbolizând omenescul), poleit pe dinăuntru şi pe dinafară cu aur (simbolizând divinul). După cum Legea în vechime era în chivot, în mod identic şi El împlinea cuvintele:

„Iată-Mă că vin! – în sulul cărţii [pe zapis] este scris despre Mine – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii Mele.” „Strâng [aud] Cuvântul Tău în inima Mea ca să nu păcătuiesc împotriva Ta.” „Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu să nu Mă credeţi.” „Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl face şi Fiul întocmai.”

Ps. 40:7-8; 119:11; Ioan 10:37; 5:19

De asemenea, El a fost şi altarul tămâierii (tămâia simbolizând şi însoţind în acelaşi timp rugăciunea; v. Apoc. 5:8; 8:4-5) făcut din lemn de salcâm şi poleit cu aur (omenesc şi divin), altar de unde s-au înălţat spre Tronul harului cele mai arzătoare şi stăruitoare rugi pentru Sine şi pentru alţii.

El a fost masa cu pâinile făcută de asemenea din lemn de salcâm, poleită cu aur, El fiind Pâinea pentru punerea înainte, cea pe care până la venirea Sa doar preoţii aveau voie să o mănânce, iar acum era oferită tuturor spre mântuire:

„Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată [...]”. „Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţă veşnică şi pe care v-o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică Însuşi Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu pecetea Lui [...] căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă lumii viaţa [...] căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.”

Ioan 6:35,27,33,38

El a fost şi o reprezentare vie a sfeşnicului cu cele şapte candele făcut din aur bătut care semnifica suferinţa, chinul fizic şi sufletesc prin care a trebuit să treacă. Prin El trecea untdelemnul Duhului Sfânt care-I lumina viaţa de la Tatăl, făcând din El Lumina lumii, Lumina care venea de la Tatăl.

„Eu sunt lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii. [...] Eu ştiu de unde am venit şi unde Mă duc [...] Voi nu Mă cunoaşteţi nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu [...] Eu sunt de sus [...] Eu, ceea ce am auzit de la El aceea spun lumii.”

Ioan 8:12,14,19,23,26

El, Isus Hristos a fost toate acestea: chivotul, altarul tămâierii cu tămâia sa, masa cu pâinile, sfeşnicul de aur, pentru că era de Sus, din locul unde se afla modelul după care a făcut Moise Cortul Întâlnirii.

Cu ocazia Paştelor (la Cină şi mai târziu la Cruce) vechiul legământ al comemorării ieşirii din Egipt a încetat întrucât, la cumpăna dintre veacuri (veacul lui Israel şi veacul creştin) a fost o cruce şi pe ea Mielul lui Dumnezeu S-a jertfit atât pentru păcatul celor ce au privit prin sistemul ceremonial al jertfelor în viitor, spre Cruce (începând cu Adam – prima generaţie – şi sfârşind cu ucenicii) cât şi a celor ce privesc în trecut spre Cel atârnat pe ea (începând cu ucenicii şi sfârşind cu ultima generaţie). La Cruce, „perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două de sus până jos” (Mat. 27:51), Templul de pe Pământ a rămas gol pentru că prezenţa lui Dumnezeu a fost retrasă pentru totdeauna din Templul zidit pentru slava Lui. Prin moartea Sa ispăşitoare, Hristos, a pus omul într-o poziţie nouă: dacă până atunci acesta fusese despărţit de Dumnezeu, de acum calea revărsării Duhului Sfânt fusese pregătită, legătura dintre om şi Dumnezeu fiind restabilită. Ceea ce fusese până atunci despărţit, acum se unea pentru totdeauna.

Dacă mai înainte de inaugurarea noului legământ sărbătorile se ţineau an de an, odată cu veacul creştin caracterizat de o nouă modalitate în care Dumnezeu exprima ceea ce era vechi (înnoind, dar nu schimbând), sărbătorile au căpătat şi ele o nouă formă. Astfel, Îl întâlnim pe Isus Hristos împlinind sărbătorea Azimilor, moment în care i-a dat o nouă formă (mai bună) pentru veşnicie – ceremonia Sfintei Cine (Luca 22:7-20). Acelaşi lucru s-a realizat şi cu Paştele, când mielul din turmă s-a întâlnit cu Mielul lui Dumnezeu. Tot atunci vedem împlinirea sărbătorii Snopului de legănat, când „mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat. Ei au ieşit din morminte după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat multora” (Matei 27:52-54). Ei au fost primul rod de care S-a bucurat Hristos şi pe care l-a luat la Cer împreună cu Sine, ca o garanţie potrivit căreia şi noi vom fi luaţi la Cer.

      III. Cel ce este

      (Isus Hristos, Marele Preot – la dreapta Tatălui; Duhul Sfânt – pregătind Biserica pentru a doua venire a lui Hristos)

„Pe când Se afla cu ei, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte acolo făgăduinţa Tatălui, ’pe care’ le-a zis El, ’aţi auzit-o de la Mine. Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt.” „Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.” „În ziua Cincizecimii erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare dintre ei. Şi toţi au fost umpluţi de Duh Sfânt [...]” Fapte 1:4-5; Luca 24:49; Fapte 2:1-4a

Momentul de început al dispensaţiunii „Celui ce este” a fost marcat de sărbătoarea Cincizecimii. Este momentul în care Duhul Sfânt S-a manifestat în plinătatea Sa prin aşa-numita „ploaie timpurie”.

În timp Evanghelia este dusă până la marginile Pământului de către Duhul Sfânt, prin Biserică, în Cer, Isus Hristos mijloceşte cu sângele Său înaintea Tatălui pentru cei conduşi de Duhul Sfânt. Prin Duhul Sfânt, Dumnezeu face din fiecare dintre noi, un altar pentru arderea tămâii, o masă cu pâini, un sfeşnic prin care El să aibă ocazia să lumineze Lumina Lui, astfel încât noi să fim cei ce împlinesc cuvintele:

„Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.”

Mat. 5:14-16

Atâta timp cât prezenţa Duhului Sfânt se manifestă în noi, suntem un templu în al cărui chivot se află Legea (Ps. 40:7-8; Evrei 8:10) prin a cărei împlinire El se manifestă (Gal. 5:22; Rom. 13:10).

„Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, deci, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.”

1Cor. 6:19-20

În toată această perioadă (dispensaţiune) Hristos a mijlocit la Tatăl pentru ca urmaşii Săi să beneficieze de prezenţa Duhului Sfânt, fără de care aceştia nu ar fi putut aduce roade (Ioan 15:4). Prin mijlocirea lui Hristos, Duhul Sfânt avea să-i facă conştienţi în legătură cu dependenţa lor de El, conducându-i la o relaţie mai apropiată cu El prin mărturisire (1Ioan 1:9) şi implicit la sfinţire (1Tes. 5:23).

Fiecare păcat şi fiecare nedesăvârşire pe care le-a luat Isus Hristos asupra Sa, de-a lungul veacurilor a mânjit Sanctuarul, Templul Ceresc care conţine în Sfânta Sfintelor „un altar de aur pentru tămâie [Apoc. 8:3-4] şi chivotul legământului [Scaunul de domnie – Apoc. 11:19] ferecat peste tot cu aur” (Evrei 9:4); toate acestea asemenea celor din vechime, urmau să fie curăţite în Ziua Ispăşirii:

„Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca însăşi lucrurile cereşti să fie curăţite.”

Evrei 9:23

Din momentul inaugurării noului legământ, Hristos a dat o altă nuanţă sărbătorilor iudaice. Dacă până în acel moment sărbătorile erau o proiecţie a lucrurilor viitoare („umbra lucrurilor cereşti” – Evrei 8:5; 10:1), din acel moment sărbătorile căpătau conturul original, adică exprimau realitatea pe care Dumnezeu a intenţionat-o încă de la început. Ziua Ispăşirii, nu face excepţie de la această nouă abordare a sărbătorilor iudaice. Astfel, ea urma să-şi aibă împlinirea în Hristos la un anumit moment planificat de Dumnezeu şi arătat prin cuvintele:

„Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit.” „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte [puse deoparte] asupra poporului tău [Israel] şi asupra cetăţii tale cele sfinte [...]Să ştii dar şi să înţelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului [...] vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, unsul va fi stârpit şi nu va avea nimic. [...] El [unsul] va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare [serviciile necurmate – zilnice şi cele auxiliare – ocazionale] [...].”

Dan. 8:14; Dan. 9: 24-27

Legătura dintre Daniel 8:14 şi Daniel 9:24-27 este făcută prin afirmaţiile îngerului însărcinat de către Cer de a-i explica lui Daniel vedenia pe care nu o înţelegea:

„Iar vedenia cu serile şi dimineţile de care a fost vorba, este adevărată. Tu, pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremuri îndepărtate.”

Dan. 8:26

Astfel, acest înger a fost trimis la profet (frământat de vedenia ce arăta spre curăţirea Sfântului Locaş în nişte „vremuri îndepărtate” – Daniel 8:26) cu următoarele cuvinte:

„Am venit acum să-ţi luminez mintea [...] Ia aminte dar la cuvântul acesta şi înţelege vedenia!”

Dan. 9:22-23

Afirmaţia: „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău [Israel] şi asupra cetăţii tale cele sfinte” (Dan. 9:24) vine ca răspuns la teama şi nedumerirea lui Daniel cu privire la acele vremuri îndepărtate; din această perioadă lungă de timp (două mii trei sute de seri şi dimineţi) au fost hotărâte şi puse deoparte pentru Israel şaptezeci de săptămâni iar punctul de plecare în calculul ambelor perioade menţionate mai sus urma să fie „darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului” (Dan. 9:25). În toamna anului 457 î.Hr. se pune în aplicare decretul lui Artaxerxe Longimanus pentru rezidirea Ierusalimului. De atunci, Scriptura ne pune înainte un lung lanţ profetic de două mii trei sute de ani arătând spre curăţirea sanctuarului, această perioadă de timp incluzând perioada de patru sute nouăzeci de ani (şapte săptămâni – în profeţie, o zi echivalează unui an profetic – Ezec. 4:6; Num. 14:34). Sfârşitul acestei perioade de patru sute nouăzeci de ani este reprezentat de anul 34 d.Hr, an în care Ştefan a fost ucis cu pietre iar Saul (prigonitorul Bisericii) s-a convertit şi a devenit Pavel (apostolul Neamurilor). Sfârşitul celor două mii trei sute de seri şi dimineţi ne conduce până în toamna anului 1844 d.Hr., moment în care urma să înceapă procesul de curăţire a Sanctuarului.

Ziua Ispăşirii se ţinea în vechime în a zecea zi a lunii a şaptea, aceasta corespunzând cu data de 22 octombrie, după calendarul nostru; astfel, 22 octombrie 1844 marchează începutul Zilei Ispăşirii (Ziua Judecăţii), ca împlinire a cuvintelor:

„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerului a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi împărăţia Lui nu va fi nimicită.”

Dan. 7:13-14

Dacă jertfele şi darurile de mâncare au încetat la Cruce prin sacrificarea Mielului lui Dumnezeu, ne-au rămas totuşi două responsabilităţi de îndeplinit cu privire la această zi: o adunare sfântă (Lev. 23:27) şi o smerenie a inimii (Lev. 23:29; Num. 29:7). Doar printr-o relaţie personală realizată cu Hristos (Marele Preot) prin Duhul Sfânt putem beneficia de lucrarea Sa din Sanctuarul Ceresc şi putem „să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi în vreme de nevoie” (Evrei 4:16).

Înălţarea Hristos la Cer pentru a face mijlocire a avut ca scop încetarea fărădelegilor, ispăşirea păcatelor, aducerea neprihănirii veşnice (Daniel 9:24). Lucrarea Marelui nostru Preot în Cer trebuie să aibă un corespondent în inima omului, prin Duhul Sfânt. Mijlocirea lui Hristos nu aduce doar ştergerea păcatelor mărturisite (1Ioan 2:1) din rapoartele cereşti, ci şi sfinţirea inimii prin Duhul Sfânt. Mijlocirea lui Hristos alături de moartea Sa ispăşitoare pe Cruce urmăresc justificarea lui Dumnezeu prin demonstrarea faptului că omul poate fi curăţit de orice păcat (1Petru 1:15-16). Caracteristica dispensaţiunii în care trăim este faptul că, datorită mijlocirii lui Hristos şi a efectelor acesteia în inimile noastre, putem beneficia de o manifestare glorioasă a Duhului Sfânt în plinătatea Sa. Însă nu toţi oamenii Îi permit Duhului Sfânt să contureze în inima lor efectele lucrării lui Hristos din Sanctuarul Ceresc.

„Va avea loc biserici o manifestare minunată a puterii lui Dumnezeu, dar aceasta nu-i va mişca pe cei care nu s-au smerit înaintea Domnului şi nu şi-au deschis uşa inimii prin mărturisire şi pocăinţă. În manifestarea acelei puteri care va lumina întreg Pământul cu slava lui Dumnezeu, ei vor vedea doar ceva, care în orbirea lor li se va părea ceva periculos, ceva care le va trezi temerile şi ei îşi vor aduna forţele să-i reziste. Întrucât Domnul nu lucrează potrivit ideilor şi aşteptărilor lor, aceştia se vor opune lucrării. ’Cum’ vor spune ei ’să nu cunoaştem noi Duhul lui Dumnezeu, când am fost în lucrare de atâţia ani?’ ” „Solia îngerului al treilea nu va fi înţeleasă. Lumina care va lumina Pământul cu slava Sa, va fi numită lumină falsă de către aceia care refuză să umble în starea înaintării ei.”²

      IV. Cel ce vine

      (Dumnezeu, pe Tron în Cer lângă Isus Hristos; Biserica – Mireasă la dreapta Lui, făcând judecata)

„O istorie stranie, bogată în evenimente este înregistrată în cărţile din Cer – evenimente despre care s-a declarat că trebuie să preceadă brusc ziua cea mare a Domnului.” „Dumnezeu a avertizat întotdeauna pe oameni despre judecăţile care aveau să vină. Toţi aceia care au crezut solia Sa din vremea lor şi care au acţionat prin credinţă în ascultare de poruncile Sale au scăpat de judecăţile care au căzut asupra celor neascultători şi necredincioşi. Lui Noe i s-a spus: ’Intră în corabie tu şi toată casa ta; căci te-am văzut fără prihană înaintea Mea’. Noe a ascultat şi a fost salvat. Lui Lot i s-a dat solia: ’Ieşi din locul acesta, căci Domnul are să nimicească cetatea’ (Gen. 7:1; 19:14). Lot s-a lăsat în grija solilor cereşti şi a fost salvat. Tot aşa şi ucenicii Domnului Hristos au fost avertizaţi despre distrugerea Ierusalimului. Aceia care au fost atenţi la semnul distrugerii ce avea să vină şi au ieşit din cetate au scăpat de la pieire. La fel şi noi suntem avertizaţi despre cea de-a doua venire în scurt timp a lui Hristos şi despre nimicirea ce va cădea asupra lumii. Aceia care vor lua în seamă avertizarea vor fi salvaţi.”³

„Profeţia se împlineşte repede [în puterea Duhului Sfânt]. Mai mult şi tot mai mult ar trebui să ni se spună cu privire la acest subiect nemaipomenit de important, cu privire la Ziua când soarta fiecărui suflet va fi hotărâtă pentru totdeauna este aproape [...] Faptul solemn care trebuie menţionat [...] este că Ziua Domnului va veni dintr-odată, pe neaşteptate. Avertizarea înfricoşătoare din profeţie este adresată fiecărui suflet. Nimeni să nu se creadă scutit de pericolul de a fi surprins. Nicio altă interpretare a profeţiei să nu vă jefuiască de convingerea cunoaşterii evenimentelor care arată că acest mare eveniment este aproape.”⁴

După revenirea lui Hristos spre a-Şi lua Biserica la Acasă, timp de o mie de ani va avea loc în Cer judecata (1Corinteni 15:24-26; Apocalipsa 20:4; 5:11; 2Timotei 2:12; Apocalipsa 3:21) celor ce nu au acceptat ispăşirea prin sângele Mielului, nu L-au recunoscut pe Hristos drept Domn şi Împărat în inima lor. În urma judecăţii, după ce fiecare caz va fi fost analizat şi numele nelegiuiţilor va fi fost şters din cartea vieţii, se va aplica dreptatea lui Dumnezeu.

„Hristos coboară pe muntele Măslinilor, de unde după învierea Sa S-a înălţat şi unde îngerii au repetat făgăduinţa revenirii Sale [...] Noul Ierusalim în splendoarea lui ameţitoare se coboară din ceruri, se aşează pe locul curăţit şi pregătit să-l primească iar Hristos împreună cu poporul Său şi cu îngerii intră în Cetatea Sfântă. [Are loc învierea celor nelegiuiţi – Apoc. 20:5].

Hristos apare din nou în faţa vrăjmaşilor Săi. Cu mult deasupra cetăţii, pe o temelie de aur lustruit se află un tron înalt. Pe acest tron stă Fiul lui Dumnezeu iar în jur sunt supuşii împărăţiei Sale. Nicio limbă şi nicio pană nu pot descrie puterea şi maiestatea lui Hristos. Slava veşnicului Tată învăluie pe Fiul Său. Strălucirea prezenţei Sale umple Cetatea lui Dumnezeu şi se revarsă dincolo de porţi, învăluind pământul întreg [...]

În prezenţa locuitorilor Pământului şi ai Cerului strânşi laolaltă are loc încoronarea finală a Fiului lui Dumnezeu. Şi acum, investit cu maiestate şi putere supremă, Împăratul împăraţilor pronunţă sentinţa asupra răzvrătiţilor împotriva guvernării Sale şi aplică dreptatea asupra acelora care I-au încălcat Legea şi I-au oprimat poporul. Profetul lui Dumnezeu spune: ’Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor după cele ce erau scrise în cărţile acelea’ (Apoc. 20:11-12).

Imediat ce cărţile cu rapoarte sunt deschise şi ochii lui Isus se îndreaptă asupra nelegiuiţilor, aceştia devin conştienţi de fiecare păcat pe care l-au comis. Ei văd exact locul unde piciorul lor s-a abătut de pe cărarea purităţii şi a sfinţeniei, cât de departe i-a abătut mândria şi răzvrătirea spre încălcarea Legii lui Dumnezeu [...] Întreaga lume nelegiuită stă la bara de judecată a lui Dumnezeu, sub acuzaţia de înaltă trădare împotriva guvernării Cerului. Ei nu au pe nimeni care să le apere cauza; nu au nicio scuză; şi sentinţa morţii veşnice se pronunţă împotriva lor.[...]

Satana înţelege că răzvrătirea l-a descalificat pentru Cer. El şi-a cultivat puterile pentru a se lupta împotriva lui Dumnezeu; pentru el curăţia, pacea şi armonia Cerului ar fi un calvar. Învinuirile lui împotriva milei şi dreptăţii lui Dumnezeu sunt acum reduse la tăcere. Tot ce s-a străduit să impută lui Iehova rămâne în întregime asupra lui. Iar acum Satana îşi înfrânge voinţa şi recunoaşte justeţea sentinţei lui [...]

Cei nelegiuiţi îşi primesc răsplata pe Pământ (Prov. 11:31): ’Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor.’ (Mal. 4:1). Unii sunt distruşi ca într-o clipită, în timp ce alţii suferă zile. Toţi sunt pedepsiţi ’după faptele lor’. Păcatele celor drepţi fiind puse asupra lui Satana, el trebuie să sufere nu numai pentru propria lui răzvrătire, ci şi pentru toate păcatele pe care poporul lui Dumnezeu le-a săvârşit în urma provocării lui. Pedeapsa lui este cu mult mai mare decât a acelora pe care i-a amăgit [...]

În timp ce Pământul este învăluit de focul distrugerii, cei drepţi sunt în siguranţă în Cetatea Sfântă. A doua moarte nu are nicio putere asupra acelora care au avut parte de prima înviere. În timp ce Dumnezeu este pentru cei nelegiuiţi un foc mistuitor, pentru poporul Său este un soare şi un scut.

’Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou: pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră.’ (Apoc. 21:2) Focul care-i nimiceşte pe cei nelegiuiţi, curăţeşte pământul. Toate urmele blestemului sunt îndepărtate. Niciun iad care arde veşnic nu va păstra înaintea celor răscumpăraţi consecinţele înfricoşătoare ale păcatului.”⁵

Aceste lucruri prezentate mai sus vor fi împlinite datorită Plan lui Dumnezeu de Salvare în Sine, un plan veşnic şi în cere avem privilegiul să privim.

„Căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ. În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia care face toate după sfatul voii Sale.” „Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru.”

Efes. 1:9-11; 3:8-11

Sfântul Locaş de pe Pământ a fost o reprezentare a Sanctuarului Ceresc. Serviciile Sfântului Locaş erau o reprezentare în simbol a elementelor Planului conform căruia Hristos avea să realizeze pas cu pas mântuirea.

Dacă cei care au dorit moartea Mântuitorului au eşuat în faţa unui prunc, dacă nimeni nu L-a putut împiedica să-Şi împlinească misiunea printre oameni, dacă stăpânirile întunericului la Calvar n-au putut să împiedice realizarea mântuirii, dacă omul n-a putut împiedica învierea Sa (deşi a încercat prin oştile romane) şi nici n-a putut să-L reţină în glorioasa Sa înălţare la Cer, nimic nu va putea să împiedice împlinirea ultimelor acte salvatoare stipulate în Planul Său de Mântuire: revenirea în slavă pe norii cerului şi judecata finală, urmate de un cer nou şi un pământ nou în care va domni pentru totdeauna Neprihănirea.

Perioada în care trăim este unică în solemnitatea ei. Alegerea noastră de fiecare clipă contează enorm în a avea sau nu „Sfinţenie Domnului” inscripţionat ca o pecete pe frunţile noastre în ziua închiderii harului. Până în momentul sigilării, încă mai putem cere iertare (1Ioan 1:9) şi astfel să obţinem biruinţă asupra păcatului. Când se va închide harul, cazul tuturor oamenilor va fi fost hotărât pentru totdeauna. Chiar în acel moment Isus Hristos va părăsi Sanctuarul Ceresc. Lucrarea de mijlocire va fi fost terminată. Hristos urmează acum să vină în slava Tatălui pentru a-i lua pe cei iubiţi ai Săi în căminul lor veşnic.