Contextul apariţiei acestui înger („Şi am văzut un alt înger”) care zboară prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică ne trimite spre Apocalipsa 11:15 (şi implicit la Apocalipsa 10:5-7); relatarea despre îngerul al şaptelea cu trâmbiţa lui (Apoc. 11:15) este ultima în legătură cu vreun înger iar trimiterea la Apocalipsa 10 o face strigarea cu glas tare a îngerului care jură pe Cel ce este viu că „în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi Taina lui Dumnezeu” (Apoc. 10:7) şi „că nu va mai fi nicio zăbavă” (Apoc. 10:6). Evenimentul pe care îl trâmbiţează îngerul al şaptelea este de o importanţă majoră; el atrage atenţia asupra unui eveniment ce are loc în Cer (Apoc. 11:15); aceeaşi relatare este ilustrată şi în cartea lui Daniel, cap. 7.

„Şi în cer s-au auzit glasuri puternice care ziceau: ’Împărăţia a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.”

Apoc. 11:15

„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerului a venit unul ca un fiu al omului [...] I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi împărăţia lui nu va fi nimicită niciodată.”

Dan. 7:13-14

Continuarea relatărilor atât în Daniel cât şi în Apocalipsa referitoare la ce va avea loc în acest timp pe Pământ este zguduitoare. În Daniel 7:15-25 se vorbeşte despre ascensiunea rivalităţii împotriva sfinţilor şi în mod special despre o putere politico-religioasă despre care îngerul al doilea din Apocalipsa 14:8 (despre al cărui mesaj vom mai vorbi) avertizează în mod clar:

„El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna.”

Dan. 7:25-26

Acelaşi context în care sfinţii vor fi daţi în mâinile acestei puteri politico-religioase precum şi răzbunarea lui Dumnezeu, manifestare a dreptăţii împotriva persecuţiei până la moarte a copiilor Săi, sunt descrise de asemenea în Apocalipsa 11 prin cuvintele:

„Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!”

Apoc. 11:18

Acesta este contextul şi acestea sunt evenimentele care se vor derula pe Pământ în timp ce somaţia: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a sosit ceasul judecăţii Lui” se face auzită „oricărui neam, oricărei seminţii şi oricărui norod.” „Ceasul judecăţii” la care se referă îngerul cu solia din Cer este în primul rând cel pe care îl trăim în momentul de faţă, moment în care judecata în Locurile cereşti se realizează în dreptul ultimei generaţii, adică în dreptul nostru. Avem ocazia prin revizuirea atitudinii noastre faţă de „Cel care a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor”, prin reverenţă şi închinare faţă de El şi prin respectarea Cuvântului Său să beneficiem de apărarea marelui Avocat care a murit pentru noi, plătind astfel dezvinovăţirea noastră. Punându-L pe El Împărat pe tronul inimilor noastre reuşim, prin ispăşirea Lui, să scăpăm cu viaţă din mijlocul judecăţilor Sale care vor cădea pe merit asupra locuitorilor nelegiuiţi ai Pământului. În al doilea rând, expresia „Ceasul judecăţii” se referă şi la momentul în care posibilitatea de a apela la singurul nostru Apărător în faţa instanţei Cerului va fi inexistentă (ultimul ceas profetic al istoriei Pământului).

„Apoi a urmat un alt înger, al doilea şi a zis: ’A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!’ ” Apoc. 14:8

„Babilonul” din mesajul celui de-al doilea înger reprezintă puterea politico-religioasă despre care am amintit mai sus, putere ce „se va încumeta să schimbe vremile şi legea”. „Babilon” înseamnă amestec de adevăr şi minciună, sacru şi profan, amestec de responsabilităţi din sfere diferite ale puterii. Verdictul „A căzut!” vizează în mod clar o putere contemporană reprezentată prin acţiuni, decizii ce întregesc şi ilustrează mai clar această sintagmă de „Babilon”. Care este puterea mondială a zilelor noastre care s-a impus atât pe plan politic cât şi religios? Este vorba de instituţia care timp de 1260 de ani, în Evul Mediu, a persecutat pe slujitorii lui Dumnezeu, pe cei care au permis adevărului Scripturii cu privire la neprihănirea prin credinţă să iasă la lumină şi să conştientizeze întâi Europa iar mai apoi Lumea Nouă, America; este cea care a vărsat sângele milioanelor de sfinţi care şi-au „permis” să împărtăşească Adevărul; este cea care doreşte ca prin recunoaşterea autorităţii unui locţiitor al lui Dumnezeu pe Pământ, să distragă atenţia de la Cel ce este Unul, reprezentat doar de jertfa Fiului Său; este cea care foarte curând (de reţinut) „se va încumeta să schimbe vremile şi legea” şi „va rosti vorbe mari şi hule”: Papalitatea.

„Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele [...] I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule.” Apoc. 13:6-5

„I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule” arată spre un sistem ierarhic reprezentat de un singur conducător, acuzat – după cum se vede – de către Dumnezeu că rosteşte hule. Dar ce înseamnă de fapt „a huli”? Scriptura ne răspunde printr-o întâmplare dintr-o zi obişnuită din viaţa Mântuitorului, zi în care un om este adus de către prietenii săi la El spre a fi vindecat; prietenii lui au făcut un efort deosebit pentru a-l coborî pe suferind prin tavan la Marele Vindecător; „când le-a văzut Isus credinţa, a zis slăbănogului: ’Fiule, păcatele îţi sunt iertate!’ ” (Marcu 2:5). Dumnezeirea a rostit aceste cuvinte eliberatoare de vinovăţia şi consecinţele păcatului. Care a fost urmarea acestora? „Unii dintre cărturari, care erau de faţă, se gândeau în inimile lor: ’Cum vorbeşte omul acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?’ ” (Marcu 2:6-7) Hula a fost motivul pentru care în final L-au dat la moarte.

„Marele preot a luat cuvântul şi I-a zis: ’Te jur pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu’. ’Da’, i-a răspuns Isus, ’sunt!’ [...] Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: ’A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit hula Lui.’ ”

Mat. 26:63-66

Papa s-a autodeclarat „VICARIUS FILII DEI”, adică „Locţiitorul Fiului lui Dumnezeu”, locţiitorul lui Hristos – al „Celui ce este” în Templul ceresc Preot şi Împărat – uitând (mai mult cu intenţie decât fără) că pe Pământ locţiitorul lui Hristos este Mângâietorul, nu un muritor supus slăbiciunilor şi morţii, ci Însuşi Dumnezeu, Duhul Adevărului care, conform făgăduinţei lui Hristos: „Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14:18), a coborât la Cincizecime şi de-atunci fără întrerupere a condus Biserica, chiar dacă uneori a făcut-o prin catacombe, prin pustietatea munţilor sau printre ruguri de martiri. Duhul Sfânt a fost, este şi va fi (prin împărţirea darurilor spirituale pe care El le dă fiecăruia „după cum voieşte” – 1Cor. 12:1-11) Conducătorul Bisericii atâta timp cât va fi o Biserică a Sa pe Pământ. El va fi Conducătorul ei, nu un om mai mare sau „mai preot” decât alţii, numit fie învăţător, fie tată, căci Hristos la cruce a dat la o parte orice vrăjmăşie, făcându-i pe toţi una în El; toţi urmau să aibă acelaşi drept, aceleaşi merite: dreptul şi meritele Sale.

Hristos ne-a avertizat să nu numim pe nimeni afară de El, Învăţătorul nostru: învăţător (Mat. 23:10), pe nimeni afară de Tatăl nostru ceresc: tată (sau Papă – Mat. 23:9). Duhul Sfânt pe care ni la lăsat El ca Mângâietor nu a murit între timp astfel încât să avem nevoie de altcineva capabil să-I ia locul, cum de altfel nici nu poate muri, El fiind Dumnezeu. El (Duhul Sfânt) ne este atât Învăţător cât şi Tată, întrucât prin El ne-a vorbit Tatăl, prin El a inspirat Cuvântul şi tot prin El ni-l explică conform înţelepciunii Sale; astfel, putem spune şi noi împreună cu apostolul:

„Noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu spre salvarea noastră mai înainte de veci şi pe care n-a cunoscut-o niciunul dintre fruntaşii veacului acestuia [...] Dar, după cum este scris: ’Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.’ Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului afară de duhul omului care este în el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte [sub călăuzirea Duhului]. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni [...]” „De aceea, fiindcă avem slujba aceasta, după îndurarea pe care am căpătat-o, noi nu cădem de oboseală. Ca unii care am lepădat meşteşugurile ruşinoase şi ascunse, nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu [...] Şi dacă Evanghelia noastră [propovăduită de noi] este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.”

1Cor 2:7-15; 2Cor. 4:1-4

„I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam.” Apoc. 13:7

În perioada Evului Mediu, împotriva certitudinilor Scripturii întărite prin Duhul potrivit cărora „fără sânge” nu poate fi iertare (v. Evrei 9:22) şi ignorând pe „Cel ce este” Mare Preot, singurul Mijlocitor (v. Evrei 4:15; 7:26; 1Tim. 2:5), Papa a oferit iertare prin indulgenţe (vezi mai jos definiţie oferită de Constituţia apostolică – 1 ian. 1967). Nicăieri în Scripturi nu există o frântură de slovă în sprijinul acestei născociri a oamenilor menite nu să câştige suflete, ci să profite financiar cât mai mult de pe urma căutătorilor sinceri de mântuire.

Indulgenţă: „Iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorită păcatelor a căror vină este ştearsă deja, iertare pe care credinciosul bine dispus sufleteşte o obţine în condiţii determinate, prin acţiunea Bisericii care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte şi aplică, prin autoritatea ei, tezaurul îndestulărilor aduse de Christos şi de sfinţi. Indulgenţa poate fi parţială sau plenară, după cum eliberează în parte sau în totalitate de pedapsa vremelnică datorată păcatului. Aceasta poate fi aplicată celor vii sau celor răposaţi.”

(Paul al VI-lea, Constituţia apostolică Indulgentiarum doctrina, 1 Ianuarie 1967, Normae 1-3)

Prin instituţia pe care o reprezintă, Papii au desconsiderat, au călcat în picioare, au negat lucrarea „Celui ce este” Mare Preot şi lucrarea Duhului Sfânt, interpunându-se între om şi Dumnezeu. Mai mult decât atât, această instituţie cezaro-preoţească, politico-religioasă s-a încumetat să schimbe vremile şi legea (v. Dan. 7:25) prin desfiinţarea poruncii a II-a care interzice adoraţia chipurilor cioplite, conturate în oricare formă ar fi ele (fie bidimensional, fie tridimensional). Şi-a permis de la sine, fără vreo împuternicire din partea Celui Neschimbător, să modifice unul dintre cei doi de şapte din Lege, contrafăcând una dintre cele două mari binecuvântări oferite de Dumnezeu omului la creaţiune: Sabatul poruncii a IV-a (duminica a fost aleasă drept zi de odihnă pentru a sărbători şi marca învierea Domnului). Fără nici cea mai mică ezitare sau mustrare de conştiinţă, in lipsa oricărui fundament biblic Papalitatea „a reuşit” cel mai important act de profanare a orânduirilor sacre lăsate de Dumnezeu la creaţiune, subminând astfel dreptul divin al autorităţii infailibile, Isus Hristos.

„Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului care a fost junghiat. Cine are urechi să audă! Cine duce pe alţii în robie, va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabie trebuie ucis cu sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor.” Apoc. 13:8-10

Dumnezeu este la cârma istoriei şi nimic nu se întâmplă pe Pământ fără îngăduinţa Sa. După cum Dumnezeu a îngăduit conform unui Plan prestabilit ca Hristos să fie dat în mâinile cărturarilor şi fariseilor din vremea Lui (Ioan 18:36; 19:11), tot astfel va îngădui Papalităţii, pentru o scurtă perioadă de timp însă, „să facă război cu sfinţii”, tocmai pentru ca pe focul pregătit ei încă din Evul Mediu să se mai adauge nişte cărbuni încinşi pentru ziua judecăţii. Dar mai întâi stă scris că „toţi locuitorii i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris în cartea vieţii [...]”, însă vor fi unii (şi nu puţini) care nu-şi vor pleca genunchiul înaintea ei, pentru că ei au un Prieten pentru care nici un sacrificiu nu este prea mare, nici chiar acela de a-ţi da viaţa.

„Oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui.”

Marcu 8:35

„Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară.” Apoc.13:3

Supremaţia papală se întinde pe o perioadă de 1260 de ani (538 -1798). Anul 538 marchează momentul din care Papa reuşeşte să îşi folosească prerogativele câştigate cinci ani mai devreme (533) când împăratul Iustinian îl declară Cap al întregii Biserici. În anul 1793, Napoleon şi guvernul său decid o restrângere a influenţei Papalităţii. Momentul decisiv în care aceasta îşi primeşte „rana de moarte” din profeţie este reprezentat de anul 1798, moment în care Papa este luat prizonier ca urmare a cuceririi Vaticanului de către generalul francez Berthier.

„Şi femeia [biserica] a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu ca să fie hrănită acolo o mie două sute şase zeci de zile.”

Apoc.12:6

„Musolini şi Gaspari, semnând un pact istoric [...] vindecă o rană de mulţi ani.”

(San Francisco Cronicle, martie 1929)

Cuvintele de mai sus folosite de ziar (ce confirmă întocmai profeţia din Apoc. 13:3) au fost scrise în urma recunoaşterii de către guvernul italian în 1929 a Vaticanului drept stat independent, moment în care Papa este din nou împărat. Pe 9 martie 1929 acesta afirmă: „Întreaga lume este cu noi.” În consecinţă, în urma semnării pactului istoric, rana de moarte conturată atât de clar în profeţie a fost vindecată atunci, moment ce marchează debutul unui nou proces de ascensiune a Papalităţii pe plan mondial.

„Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur.” Apoc. 13:11

Simbolul nou introdus („o altă fiară”) precum şi maniera în care aceasta a apărut şi s-a ridicat ne arată că forţa (naţiunea, poporul) pe care acesta o ilustrează nu se aseamănă cu aceea reprezentată simbolic mai înainte în profeţie, prin faptul că aceasta s-a dezvoltat paşnic pe un teritoriu neocupat anterior. Nu este greu să ne întoarcem la momentul 1798 şi să constatăm fără nici cea mai mică îndoială că singura naţiune ce îndeplineşte în mod unitar toate elementele acestei profeţii (perspectiva dezvoltării – „ridicându-se”, o forţă nouă – „altă fiară”, dezvoltare fără lupte – „din pământ”) este reprezentată de Statele Unite ale Americii. Faptul că „avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur” ne arată discrepanţa majoră între mărturisirea unei politici a libertăţii de exprimare sub orice formă s-ar regăsi ea (deci inclusiv religioasă) şi manifestarea acesteia în plan practic prin – vom vedea – intoleranţă şi persecuţie în vederea impunerii unei respectări drept act de omagiu adus Instituţiei papale.

„Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi a cărei rană de moarte fusese vindecată.” Apoc. 13:12

După momentul 1929 (şi în special după 1998) Papalitatea a arătat clar că rana ei a fost vindecată. A revenit în centrul atenţiei lumii. Oriunde are loc un eveniment major (pe plan politic, social, religios) îşi face apariţia în calitatea ei de promotoare a binelui şi adevărului. Ultimii ani marchează în mod evident un proces de recâştigare de către aceasta a simpatiei dureros ştirbite de propriile acţiuni de impunere forţată de care a dat dovadă secole de-a rândul. Rolul ei în dezvoltarea Ecumenismului şi aplanarea conflictelor ideologice între protestanţi şi catolici, între ortodoxism şi catolicism este unul evident. Dar dincolo de lucrurile văzute de noi (a căror percepţie poate fi acuzată de subiectivism), Scripturile declară că un rol major în ascensiunea şi susţinerea Papalităţii l-a avut, îl are şi-l va avea America. Relaţia dintre cele două se bazează pe o tainică susţinere reciprocă.

„Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rană de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei care nu se vor închina icoanei fiarei.” Apoc. 13:13-15

Susţinerea tainică a celor două puteri va conduce în final – în urma unei scăderi dramatice a autorităţii Papalităţii datorită descoperirii adevărului cu privire la acţiunile sale mârşave – la un proces de stăpânire a conştiinţei umane cu sprijinul autorităţii pământeşti (a acelei autorităţi care de-a lungul timpului s-a simţit obligată – sau nu – să îşi însuşească rolul de mediator de conflicte pe oricare plan ar apărea acestea: social, politic, religios). Această stăpânire forţată a conştiinţei trezite de adevăr se poate realiza doar într-un cadru legislativ întrucât, în lipsa unui astfel de context, impunerea ar părea cu atât mai abuzivă. În vederea acestui fapt se va realiza o „icoană a fiarei” (impunere a unei respectări drept act de omagiu adus Instituţiei papale) în faţa căreia toată lumea va trebui „să se închine” (să se supună), fiind susţinută de un cadru legislativ; cei ce vor refuza îndeplinirea voluntară „a închinării” se vor face automat vinovaţi de încălcarea legii. Simplu, nu? Astfel, se va realiza în mod perfect adevărata icoană a fiarei, copia fidelă a acţiunilor sale abuzive ce a marcat perioada Evului Mediu.

„Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei.” Apoc. 13:16-17

Multe din naţiunile lumii vor oferi Statelor Unite autoritatea să reediteze, la un nivel mult mai larg de această dată (pe întreg globul) acea instituţie uitată în istorie cu tot ceea ce reprezintă ea în procesul de impunere a propriilor dogme. Acestei Instituţii i se va da autoritatea să hotărască cine este vrednic de moarte sau vrednic să trăiască; se va hotărî la nivel mondial ca cei ce nu se vor conforma regulilor şi legilor noului creştinism (lipsit de credinţa lui Hristos) susţinut de către această nouă şi veche Instituţie „Conştiinţă a omenirii”, cei care nu vor recunoaşte autoritatea Instituţiei papale, indiferent de naţionalitatea, etnia sau confesiunea religioasă a acestora, „să nu poată cumpăra sau vinde” fără să aibă un cod „pe mână sau pe frunte”, cod de neautenticitate faţă de Creator, în schimb un cod al omului fărădelegii, sigiliu descris în mod clar prin cuvintele: „numele fiarei” sau „numărul numelui ei.”

„Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei, căci este un nume de om. Şi numărul este: şase sute şaizeci şi şase.” Apoc. 13:18

De unde ştim că semnul fiarei are legătură directă cu Papalitatea, cum am văzut mai sus? Scriptura ne răspunde: „Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei” sau „numărul numelui ei.” Conform principiului că fiecare literă din alfabetul roman are un corespondent numeric, vom constata cu uşurinţă că prin adunarea matematică a cifrelor şi numerelor ce corespund literelor din titulaturile celui declarat Suveran Pontif vom ajunge la un rezultat nu altul decât 666.^a

Prin aceste cuvinte rostite de un înger „cu glas tare” Dumnezeu avertizează omenirea cu privire la consecinţele catastrofale ale încălcării libertăţii religioase, a dreptului de a te închina lui Dumnezeu conform propriei tale conştiinţe luminate de Duhul lui Dumnezeu pe baza mărturiei Scripturii, singura în drept de a „supune” conştiinţa.

În curând omenirea va fi pusă în faţa unei mari decizii: fie de a se pleca în faţa Atotputernicului Dumnezeu şi a Legii Sale, fie de a se pleca în faţa omului, alături de forţa politică de susţinere ce se află în spatele lui. În curând interesele veşnice ale lui Dumnezeu, Creatorul vor fi puse alături de interesele vremelnice ale oamenilor muritori. În curând Legea Universului prin care se recunoaşte autoritatea Suveranului peste lumi văzute şi nevăzute va fi dată la o parte, călcată în picioare şi se va încerca smulgerea ei din conştiinţă în favoarea unei legi pătată cu sânge de martiri. Prin lepădarea Legii, omenirea (asemenea Iudeilor din vechime care L-au lepădat pe Dătătorul ei) îşi va semna condamnarea la moarte, indiferent dacă va rosti sau nu de această dată: „sângele Lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Mat. 27:25). Ceea ce a venit din Cer în anul 70 d.Hr. peste Ierusalim va fi reeditat la scară mondială, de o amploare care astăzi nu poate fi anticipată şi nici imaginată.

„Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană, să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe.”

Apoc. 22:11

Prin alegerea de a se pune de partea adversă Legii divine şi a Dătătorului ei, omenirea va declara război Cerului, determinând astfel ca îngerul harului (cel care a ocrotit omenirea de catastrofe de orice fel ar fi fost acestea) să îşi retragă aripile sale ocrotitoare, luând cu sine şi ultimul licăr de speranţă din inimile oamenilor. Momentul închiderii harului marchează începutul unui drum fără întoarcere pentru cei care, conştienţi fiind de Adevăr, au ales să-i spună „Nu” lui Dumnezeu şi care acum şi-ar dori să manifeste o reconsiderare de poziţie faţă de Acesta. Va fi prea târziu. Din acel moment (al retragerii influenţei Duhului Sfânt) fiecare om care s-a aşezat împotriva Legii şi împotriva Creatorului spre care arată Legea va fi lăsat pe deplin pe mâna oştilor întunericului şi la batjocura lor nimicitoare. Succesiv vor cădea atunci de la Dumnezeu plagă după plagă, una mai dezastruoasă decât cealaltă; nu va fi chip de scăpare pentru cei care au ales să se închine fiarei şi icoanei ei şi să primească semnul numelui ei.

„Şi din Templu au ieşit cei şapte îngeri care ţineau cele şapte urgii [...] şi a dat celor şapte îngeri şapte potire de aur, pline de mânia lui Dumnezeu [...]” „Şi am auzit un glas tare care venea din Templu şi care zicea: ’Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!’ ”

Apoc. 15:6-7; 16:1

Pentru toţi aceia care şi-au însuşit Legea lui Dumnezeu, au respectat dorinţa Acestuia, au primit principiile dreptăţii în inima lor, exprimând astfel hotărârea lor nestrămutată de a intra în armonie cu caracterul Lui, momentul închiderii harului şi implicit al începutului căderii plăgilor va reprezenta garanţia clară că au fost sigilaţi pentru Dumnezeu, că sufletul lor este mântuit, purtând veşnic pecetea de „şapte”. Ce este acest „şapte” şi unde în Scriptură îl putem identifica drept semn, pecete, sigiliu al autorităţii Sale?

„Fiindcă mai întâi de toate să ştiţi că nicio prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nicio prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu mânaţi de Duhul Sfânt.”

2Petru 1:20-21

Sigiliu se referă generic la un semn distinctiv, o marcă a autenticităţii obiectului asupra căruia este aplicat; acesta trebuie să conţină în mod obligatoriu trei elemente pe care orice pecete împărătească le are: numele autorităţii reprezentate, domeniul în care (teritoriul asupra căruia) aceasta îşi exercită autoritatea şi funcţia deţinătorului sigiliului sau peceţii. În Scripturi, după cum am văzut într-un capitol anterior, întâlnim foarte des menţionată cifra şapte ca semn al autorităţii lui Dumnezeu (desăvârşirea) peste toate lucrurile, însă aceasta pusă alături de un sigiliu (semn) se regăseşte doar cu strictă referire la două elemente: semnul curcubeului celor şapte culori (memorial al potopului prin care s-a promis că această experienţă nefericită nu se va mai repeta) şi Sabatul zilei a şaptea (memorial al creaţiunii şi semn al sfinţirii).

Curcubeul celor şapte culori, legământ între Dumnezeu şi orice făptură de pe Pământ („semn al legământului, pe care îl fac între Mine şi voi [...]” – Gen. 9:12) nu poate fi marca sigilării finale pentru Dumnezeu, întrucât nu deţine îmbinarea celor trei elemente definitorii ale unui sigiliu; în plus, aplicarea lui fie pe frunte, fie pe mână nu poate fi posibilă:

„Curcubeul va fi în nor; şi Eu Mă voi uita la el ca să-Mi aduc aminte de legământul cel veşnic.”

Gen. 9:16

Avem însă cel de-al doilea semn de şapte, care răspunde cu o precizie care înlătură orice urmă de îndoială că ar fi altceva decât acel „şapte” pe care îl căutăm ca marcă a peceţii divine: Sabatul zilei a şaptea.

„Le-am dat şi Sabatele Mele să fie un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc [...] Sfinţiţi Sabatele Mele, căci ele sunt un semn între Mine şi voi, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.” „Să nu care cumva să nu ţineţi Sabatele Mele căci acesta va fi între Mine şi voi şi urmaşii voştri un semn după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul care vă sfinţesc.[...] Acesta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic; căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul iar în ziua a şaptea s-a odihnit şi a răsuflat.”
„Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului şi domnul Dumnezeu te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins: de aceea ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău să ţii ziua de odihnă.” „Timp de şapte zile să mănânci azimi iar în ziua a şaptea să fie o sărbătoare în cinstea Domnului. [...] Să-ţi fie ca un semn pe mână şi ca un semn de aducere aminte pe frunte între ochii tăi, pentru ca legea Domnului să fie întotdeauna în gura ta. Căci cu o mână puternică te-a scos Domnul din Egipt.”

Ezec. 20:12,20; Exod 31:13,17; Deut. 5:15; Exod. 13:6,9

Despre Sabat stă scris nu numai că a fost dat pentru om, ci şi că a fost sfinţit la creaţiune. Dacă omul a fost sfinţit atunci indirect prin onoarea şi responsabilitatea ce i s-a oferit de a fi purtător de chip şi asemănare divină, Sabatul a fost sfinţit printr-o acţiune activă şi directă a lui Dumnezeu (Gen. 2:3). Sabatul urma să amintească pentru eternitate atât de originea omului cât şi de responsabilităţile sale în raport cu Dumnezeirea. Ce legătură poate avea acest semn cu mâna sau cu fruntea şi în ce măsură Sabatul conţine elementele unui sigiliu? Porunca ne răspunde:

„Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca să o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul, marea şi tot ce este în ele iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.”

Exod. 20:8-11

Acest şapte divin conţine cele trei elemente pe care le regăsim obligatoriu în conţinutul fiecărui sigiliu sau pecete împărătească; numele: Domnul,  domeniul asupra căruia cel în cauză îşi exercită autoritatea: cerul, pământul, marea şi tot ce este în ele şi rangul deţinătorului sigiliului sau peceţii: Dumnezeul tău. Aplicarea sigiliului pe mâna dreaptă sau pe frunte (aplicare simbolică) se referă la interdicţia de a lucra în Sabat, interdicţie ce implică atât latura practică (orice muncă necesită folosirea cel puţin a mâinii drepte) cât şi cea ideologică (conştientizarea la nivelul minţii a importanţei sfinţirii acestei zile). Sigiliu pus pe frunte, această conştientizare la nivelul minţii se referă de asemenea şi la închinare, la acţiunile omului (şi) din această zi exteriorizate prin gesturi, vorbe sau acte comportamentale care nu reprezintă altceva decât roade ale credinţei sale şi care, cu precădere în această zi, trebuie să se identifice cu roadele Duhului Sfânt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Gal. 5:22-23).

Dacă semnul autorităţii lui Dumnezeu este Sabatul poruncii a patra, care poate fi semnul autorităţii fiarei ce s-a încumetat şi se va mai încumeta şi pe viitor ca prin copia ei (indiferent de forma pe care o va lua) să schimbe vremile şi Legea? Avem posibilitatea să aflăm chiar din surse aparţinând Bisericii Catolice:

„Multe secole de-a rândul, toate naţiunile creştine au ascultat de Biserica Catolică şi după cum am văzut, diferite state au forţat prin lege închinarea şi încetarea muncii în ziua de duminică. Protestantismul opus autorităţii bisericii nu are motive pentru păzirea duminicii şi ar trebui în mod logic să păzească sâmbăta ca zi de Sabat. Duminica, ziua săptămânii pusă deoparte pentru închinarea publică faţă de Atotputernicul Dumnezeu, sfinţită prin întreruperea muncii, este în întregime creaţia Bisericii Catolice.”

(The American Catolic Quarterly Review, par. 152)

„Păzirea duminicii de către protestanţi este un omagiu pe care ei îl aduc fără voia lor autorităţii Bisericii Catolice.”

(Mgr. Segur, Plain Talk About the Protestantism of Today, pag. 213)

Există creştini adevăraţi în fiecare biserică (inclusiv în cea Romano-catolică) care cu sinceritate cred că duminica este Sabatul rânduit de Dumnezeu şi o păzesc cu sfinţenie. Ar fi absurd să considerăm că cei ce se închină lui Dumnezeu în ziua duminicii, din neştiinţă şi cu sinceritate, sunt decăzuţi şi poartă pe fruntea sau pe mâna lor semnul fiarei. Aceştia nu şi-au pus niciodată problema că lucrurile ar putea sta altfel şi că de fapt împăratul Constantin a fost cel care prin legea dată la 7 martie 321 a schimbat ziua de odihnă din sâmbătă în duminică. Dumnezeu primeşte sinceritatea acestora în a păzi duminica, de vreme ce ei cred că astfel cinstesc Sabatul biblic. În momentul în care păzirea duminicii va fi impusă prin lege iar oamenii vor fi fost lămuriţi cu privire la Sabatul adevărat, lăsat de Dumnezeu prin Lege, toţi aceia care îşi vor însuşi păzirea duminicii (în condiţiile unei conştientizări clare cu privire la voia lui Dumnezeu) se vor face vinovaţi de încălcarea poruncii a patra şi implicit de onorarea omului (şi legea sa) mai presus de Dumnezeu (şi Legea Sa).

În războiul final între adevăr şi minciună, între Legea veşnică a lui Dumnezeu şi legea oamenilor, vor trece de partea adevărului creştini şi/sau necreştini, oameni aparţinând confesiunilor religioase dintre cele mai diverse, precum şi înalte personalităţi aparţinând atât clerului bisericesc cât şi sferei politice. Ar fi absurd să considerăm că toţi locuitorii Statelor Unite ale Americii şi toţi aderenţii şi simpatizanţii Papalităţii poartă aceeaşi vină în faţa judecăţilor care vor veni peste o lume care I-a întors spatele lui Dumnezeu şi autorităţii Sale, exprimată prin sigiliul poruncii a patra. Mulţi vor deveni conştienţi de adevăr şi nu vor putea fi constrânşi să acţioneze împotriva conştiinţei; astfel, nimeni nu este considerat de către Cer ca având semnul fiarei, înainte ca aceştia să fi luat conştienţi o decizie contra Legii lui Dumnezeu.

Dumnezeu aşteaptă ca în urma înţelegerii acestei solii, noi să luăm atitudine pentru El, apropiindu-ne prin credinţă de Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Nimeni nu va fi scutit de responsabilitatea de a lua cu fermitate şi repede o decizie fie de partea lui Dumnezeu, a Legii şi mărturiei Sale, fie împotriva Sa prin acceptarea legii omului. Hristos şi acceptarea adevărului Său e singura modalitate de a fi mîntuit. În faţa judecăţilor Sale toţi sunt egali iar singurii ocrotiţi de ele sunt sfinţii, „care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apoc. 12:17).