Torente de slavă - Capitolul 15 - Doar pe aici se ajunge Acasă

carmel mes: cap. 14 < cap. 15 > cap. 16

15. A căzut, a căzut Babilonul!
	sau: Doar pe aici se ajunge Acasă

	„După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare şi a zis: ’A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei şi împăraţii pământului au curvit cu ea şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.’ ” Apoc. 18:1-3
	S-a ilustrat până acum că îngerul la care se referă Scripturile aici este o solie care vine din Cer, mai exact din Sanctuarul ceresc, avându-L ca expeditor pe Isus Hristos, Marele nostru Preot, singurul Mântuitor. Am văzut că mesajul Său este în primul rând un mesaj de pace, un mesaj al împăcării dintre om şi Dumnezeu, împăcare realizată prin intervenţia Lui atunci când omul se afla departe de El şi care, de teama consecinţelor păcatului său, Îi întorsese spatele. Am văzut că împăcarea s-a realizat prin cea mai mare plată, ca dovadă a dragostei singurului Bun, adică prin moartea singurului Său Fiu, condamnat şi despărţit de Dumnezeu în acele momente groaznice ale Calvarului, în blestemul păcatului întregului Pământ. Prin această imensă şi covârşitoare jertfă omul nu numai că a primit iertarea, ci i s-a şi oferit drept favoare mântuirea: ocrotirea de judecăţile ce vor să vină ca expresie a dreptăţii Sale şi viaţa veşnică. Am aflat că toate acestea ne sunt oferite doar în Hristos, singurul în stare să schimbe acţiunile noastre dintr-o „haină mânjită” în „haine albe curăţite prin sângele Mielului.”
	Prin primirea plinătăţii Duhului Sfânt ca Duh al Adevărului şi Mângâietor, noi suntem împuterniciţi să facem o slujbă duhovnicească şi să rămânem în picioare atunci când va reveni în „slava Sa, a Tatălui şi a sfinţilor îngeri”, slavă care ne-ar nimici instantaneu în cazul în care nu am fi fost mai dinainte unşi pentru a o întâmpina, prin reaşezarea chipului lui Dumnezeu în noi, prin împlinirea cuvintelor „fiţi sfinţi căci Eu sunt sfânt” în întreaga noastră fiinţă. Lumina şi conştientizarea realizată de Duhul Sfânt va crea contextul realizării şi împlinirii cuvintelor: „tot pământul a fost luminat de slava lui”, slava neprihănirii lui Hristos manifestată prin oameni răscumpăraţi şi sfinţiţi, iertaţi şi îmbrăcaţi în neprihănire, moment în care se va face auzită strigarea: „A căzut Babilonul cel mare. A ajuns un locaş al dracilor!”, cuvinte ce scot în evidenţă, prin contrast, tragedia Babilonului, a Papalităţii şi a celor care se identifică cu principiile ei demonice, contrare principiilor şi acţiunilor lui Hristos.
	În timp ce Hristos, Dumnezeul cel întrupat într-o fire asemănătoare cu cea a păcătosului mijloceşte şi prin lucrarea Sa preoţească Îşi curăţeşte poporul; în timp ce pune drept iertare pentru om viaţa Sa fără de păcat trăită în trup, alături de meritele ispăşitoare ale jertfei Sale; în timp ce întreg Cerul este concentrat asupra Bisericii lui Hristos pe care, prin lucrarea sfinţirii, Mirele ceresc o îmbracă în Mireasă, astfel încât aceasta să arate aşa cum a văzut-o El din veşnicii, rod al trudei şi sudorii Sale cu sânge, adică „învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap”, îmbrăcată în haine albe, „cu in subţire, strălucitor şi curat”, pe 29 noiembrie 1998 Babilonul, Papalitatea prin conducătorul ei emite o bulă papală potrivit căreia iertarea se va realiza prin eforturile personale ale omului de a face fapte bune.^a
	Se repune astfel pe firmamentul istoriei principiul babilonian din vechime, cel al urcării la Cer prin eforturi personale, prin construirea cu trudă şi sudoare până la demenţă de turnuri spre a atinge nesfârşitul. Momentul este identic ca importanţă celui aparţinând Evului Mediu, în care s-au introdus indulgenţele. Este momentul declarării de către Papalitate în mod public a puterii ei mântuitoare, a capacităţii ei de a ierta păcate, nu prin Hristos şi meritele Sale ispăşitoare, nu prin Calvarul Său, nu prin durerea cuvintelor „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit”, nu prin acea sfâşiere de inimă, nu prin singura modalitate de mântuire găsită de Dumnezeul Atotştiutor din veşnicii (încă din momentul conceperii Planului de Mântuire), ci prin faptele omului, prin haina lui mânjită cu sânge de Fiu de Dumnezeu. Prin acest act, o instituţie care ar fi trebuit să-L reprezinte pe El şi principiile Sale, a împlinit cuvintele profetice scrise prin apostolul Pavel – cel care a plătit cu viaţa împreună cu Petru propovăduirea Evangheliei neprihănirii prin Hristos – care spun:
		„Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci ziua Domnului nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte ’Dumnezeu’ sau vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu [Mare Preot].” 2Tes. 2:3-4
	Astăzi mii de oameni au acceptat şi însuşit principiile de subminare a însemnătăţii vitale a Jertfei, principii ce au la bază mijlocirea Papalităţii pentru păcatele noastre. Această mijlocire devenită atât de populară nu se realizează cu Dumnezeu, ci cu vrăjmaşul Său: „A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte[...]”, adică un loc al desfătării demonilor. Odată cu ea (Papalitatea) şi cu al ei conducător (marele apostat) îşi vor primi judecata şi acele naţiuni ale lumii care îi împărtăşesc principiile, vor avea toţi aceeaşi soartă „pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei şi împăraţii pământului au curvit cu ea şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei” (Apoc. 18:3). Soarta le este pecetluită prin cuvintele:
		„Apoi am văzut un înger, care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare şi a zis tuturor păsărilor care zburau prin mijlocul cerului: ’Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor şi carnea a tot felul de oameni, slobozi şi robi, mici şi mari!’ [...] Şi toate păsările cerului s-au săturat din carnea lor.” Apoc. 19:17-21
	Pe lângă vina de a accepta o neprihănire falsă (a curvi cu ea), o neprihănire a propriilor merite drept „viză de cer”, omenirea a acceptat încă o minciună cel puţin la fel de periculoasă, o amăgire tot atât de veche ca şi istoria tristă a păcatului pe Pământ. Această amăgire constă în permisiunea acordată Papalităţii de a dispune după bunu-i plac de „sufletele” oamenilor, de a jongla cu ele şi cu mântuirea lor, amăgire ce are drept fundament (dacă se poate spune aşa) minciuna rostită de Satana prin făgăduinţa acordată omului: „Hotărât că nu veţi muri” (Gen. 3:4).
	Dumnezeu a arătat clar omului consecinţele iminente ale unei eventuale căderi în păcat, încă mai înainte ca acesta să-şi fi făcut apariţia: „în ziua în care vei mânca din el [pomul cunoştinţei binelui şi răului], vei muri negreşit.” (Gen. 2:17). Dumnezeu cunoştea pe deplin complexitatea urmărilor nesocotirii avertismentului Său iar un element al acesteia consta în faptul că nesocotirea cuvintelor Sale va conduce la „vei muri negreşit”. Pe baza nesocotirii cuvintelor Creatorului, prin acceptarea cuvintelor Satanei „Hotărât că nu veţi muri” s-a construit mai târziu de către Papalitate conceptul acesteia de purgatoriu. Ideea că omul ar fi nemuritor (concluzia minciunii rostită de şarpe) a permis Papalităţii să jongleze cu sufletele oamenilor, direcţionându-le fie în rai, fie în purgatoriu sau iad – în funcţie de cum îi dicta inima (satisfăcută sau nu de câştigul obţinut din vânzarea de fapte bune). Realitatea pe care o prezintă Sfânta Scriptură, indiferent de credinţe (supoziţii) acceptate, este aceeaşi încă de la început: omul e ţărână iar toată truda lui sub soare este „până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” (Gen 3:19) şi Nemurire este Unul singur, Cel a căruia este slava, după cum stă scris: „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii [...] care are cinstea şi puterea veşnică” (1Tim. 6:15-16).
	Raportul Scripturii cu privire la natura omului (de la început până la sfârşit) prezintă într-o unitate perfectă un singur adevăr: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului şi i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Gen. 2:7); omul viu sau sufletul viu este combinaţia dintre ţărâna modelată de El (din care a rezultat un trup de lut) şi suflarea de viaţă (suflată în nările acelui trup creat). Acesta a fost momentul în care ceea ce era mai înainte ţărână a devenit „un om viu” sau „un suflet viu”, om creat în care Dumnezeu a pus dragoste din dragostea Sa, suflet (sentiment) din sufletul (sentimentul) Său, S-a pus pe Sine prin Duhul. Omul trăieşte prin Hristos, „Lumina, [...] care luminează pe orice om, venind în lume” (Ioan 1:9). Atâta timp cât suflarea de viaţă a lui Hristos e în om, acel om trăieşte, adică e un suflet viu; în momentul în care El Îşi retrage susţinerea vieţii din om (suflarea), acel om moare, ţărâna întorcându-se astfel în ţărână. Ceea ce fusese mai înainte fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu acum devine nimic mai mult decât ceea ce a fost mai înainte ca Hristos să-i lumineze viaţa, aducându-l la existenţă ca om (trup) viu dotat cu capacitatea de a raţiona (minte) şi de a avea sentimente (suflet) şi anume devine ţărână. Cuvântul spune:
		„Îţi ascunzi Tu faţa, ele tremură; le iei Tu suflarea, ele mor şi se întorc în ţărâna lor.” „Suflarea lor trece, se întorc în pământ şi în aceeaşi zi le pier şi planurile lor.” „Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale până nu vin zilele cele rele [...] până nu se întoarce ţărâna în pământ cum a fost şi până nu se întoarce duhul [suflarea de viaţă împrumutată] la Dumnezeu care l-a dat”, [căci] „cei vii, în adevăr, măcar că ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic şi nu mai au nicio răsplată [sub soare], fiindcă şi pomenirea li se uită. Şi dragostea lor şi ura lor şi pizma lor, de mult au şi pierit şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare [...]căci în locuinţa morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici chibzuinţă, nici ştiinţă, nici înţelepciune.” Ps. 104:29; 146:4; Ecl. 12:1,7; 9:5-6,10
		„În adevăr, după cum Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea [...] Căci după cum Tatăl are viaţă în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine [...] Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată.” Ioan 5:21,26,28-29
	Această percepţie corectă cu privire la starea omului în moarte (omul când moare nu merge într-un rai sau cer, dar nici în iad) ne oferă – pe baza adevărului Scripturii – o temelie sigură în faţa vicleniilor celui rău, menite a ne înşela şi a ne dezrădăcina credinţa noastră în Isus Hristos.
	Profeţiile Scripturii cu privire la ultimele zile ale istoriei, la ultimul şi cel mai mare conflict dintre bine şi rău, când „va fi un necaz aşa de mare cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi” (Mat. 24:21), ne înfăţişează o realitate îngrozitoare: în afara fiarelor-împărăţii care îşi fac apariţia, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului (Satana – Balaurul din vechime) va depune toate eforturile pentru a ieşi biruitor. Profeţiile sunt tulburătoare; realitatea ne stă în faţă, o negură deasă provocată de cei cu care a făcut şi va face Babilonul modern alianţă (America şi Papalitatea; protestantismul şi bisericile tradiţionale; spiritismul şi păgânitatea).
		„Apoi am văzut ieşind din gura Balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate care semănau cu nişte broaşte [demoni deghizaţi în „îngeri de lumină”]. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic.” „Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi care sunt cu El, de asemenea îi vor birui.” Apoc. 16:13-17; Apoc. 17:14-15
	În curând se vor derula scene pe care nici cea mai complexă minte în înţelepciune sau nebunie nu le poate concepe drept posibile. Va fi o confuzie socială fără precedent. Un lucru este clar: conflictul dintre neamuri, popoare, culturi sau limbi va deveni un conflict între împărăţii (Mat. 24:7), între împărăţia întunericului şi împărăţia luminii care stă să vină din Cer, între cei ce se închină omului şi Satanei şi cei ce se închină lui Dumnezeu, între cei poartă semnul fiarei şi cei sigilaţi cu sigiliul de şapte al lui Dumnezeu. Fiecare om va fi pus în faţa unei hotărâri cu urmări veşnice şi nu trebuie să uităm că există un duşman care are tot interesul ca hotărârea ta să fie luată de partea sa.
		„Satana s-a pregătit de mult în efortul său final pentru înşelarea lumii [...] Încetul cu încetul, el şi-a pregătit calea pentru capodopera înşelăciunii sale prin dezvoltarea spiritismului. El nu şi-a împlinit pe deplin planurile sale, dar apogeul se va petrece la încheierea timpului [...] Cu excepţia acelora care sunt ţinuţi prin puterea lui Dumnezeu, prin credinţa în Cuvântul Său, întreaga lume va fi prinsă în amăgirile lui.” „Satana este un vrăjmaş viclean. Şi nu este greu ca îngerii răi să ia înfăţişare atât de sfinţi, cât şi de păcătoşi care au murit şi să facă aceste reprezentări vizibile ochilor omeneşti. Aceste reprezentări vor fi tot mai frecvente şi vor avea un caracter tot mai izbitor pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul timpului.” „Mesaje din partea duhurilor vor decreta că Dumnezeu i-a trimis pentru a-i convinge de greşeala lor pe cei ce resping duminica [...] Ei vor deplânge marea nelegiuire din lume şi vor susţine mărturia învăţătorilor religioşi potrivit căreia starea de degradare morală este cauzată de desacralizarea duminicii [...]”. „Satana îi va îndepărta pe oameni de Legea lui Dumnezeu. Dacă nu se va ţine cont de acest lucru, atât de bine va fi contrafăcută neprihănirea, încât el va înşela, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Capete încoronate, preşedinţi, conducători din locuri înalte se vor pleca înaintea teoriilor lui mincinoase.”¹
		„Va veni timpul când Satana va face minuni chiar în văzul nostru, pretinzând că el este Hristos; iar dacă picioarele voastre nu sunt puternic întemeiate pe adevăr şi pe Dumnezeu, atunci veţi fi doborâţi de pe temelia voastră.” „El se va transforma veridic într-un înger de lumină. Însă în timp ce va avea înfăţişarea lui Hristos în orice detaliu, atât cât pot permite aparenţele, el nu-i va înşela decât pe cei care [...] caută să se împotrivească adevărului.”²
		„Unelte satanice cu chip uman vor lua parte în ultimul mare conflict pentru a se împotrivi clădirii Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi îngeri cereşti cu înfăţişare umană se vor afla pe câmpul de acţiune. Cele două părţi aflate în opoziţie vor continua să existe până la încheierea ultimului capitol din istoria acestei lumi.” „La încheierea istoriei acestui pământ, Domnul va lucra cu putere în favoarea acelora care stau neclintiţi pentru ceea ce este drept. [...] Îngeri care excelează în tărie îi vor apăra.”³
	Depinde doar de noi de partea cărei împărăţii vom fi, pe cine alegem ca apărător şi de partea cărei legi ne aşezăm. Raportul Scripturii arată clar care va fi soarta Babilonului, indiferent de forma pe care o va lua el şi de cei care aderă la principiile lui. Curând judecăţile lui Dumnezeu vor cădea peste toţi aceia care nu vor lua o poziţie clară de partea Scripturii şi a Hristosului pe care aceasta Îl mărturiseşte.
		„Apoi am văzut cerul deschis şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel care stă pe el se cheamă ’Cel credincios’ şi ’Cel adevărat’ şi El judecă şi se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul Îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti şi purta un nume scris [pe frunte] pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge [mila şi iubirea Sa jertfitoare]. Numele lui este: ’Cuvântul lui Dumnezeu.’ Oştile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate în in subţire, alb şi curat. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită ca să lovească Neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag [al judecăţii] de fier. Şi va călca în picioare teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: ’Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.’ [...] Şi am văzut fiara [„Babilonul”] şi pe împăraţii pământului şi oştirile lor, adunate ca să facă război cu Cel care stătea călare pe cal şi cu oastea Lui. Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos [spiritismul „creştinizat”] care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgiseră pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.” Apoc. 19:11-16,19-20
	„Apoi am auzit din cer [Sanctuar] un alt glas care zicea: ’Ieşiţi din mijlocul ei [Babilonului] poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până la cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nelegiuirile ei!’ ” Apoc. 18:4-5
	Dumnezeu are în aceste timpuri un popor care este desfătarea Lui, un popor în care a investit toată dragostea Sa prin actul suprem de a Se da pe Sine la moarte pentru ca acest popor să aibă şansa să trăiască. Fiecare om care acceptă invitaţia Sa, iertarea Sa, îşi ia crucea şi-L urmează este un copil al Său pe care în ziua mâniei îl va lua sub aripile Sale protectoare. Astăzi acest popor este risipit, mulţi care fac parte din el nici măcar nu ştiu că îi aparţin, dar toţi aceştia vor auzi şi vor înţelege ultima chemare spre Casă. Clipa reîntâlnirii aşteptată de veacuri a sosit; curând familia Împărăţiei Cerului se va reuni, dar mai întâi trebuie ca cei risipiţi să vină, să iasă din Babilon şi să-L urmeze doar pe El. Aceştia trebuie să vină din întuneric la lumină, din amăgire la siguranţă, să părăsească minciuna oricât de plăcută ar fi ea şi să urmeze Adevărul care este Unul singur. E dreptul fiecăruia ca prin Adevăr să fie eliberat de minciună, de amăgire, de înşelăciune, de povara păcatului, de orice îl poate înrobi. Profeţia trebuie să se împlinească:
		„Voi zice miazănoaptei: ’Dă încoace!’ şi miazăzilei ’Nu opri!’, ci adu-Mi fiii din ţările îndepărtate şi fiicele de la marginea pământului; pe toţi cei ce poartă Numele Meu şi i-am făcut spre slava Mea, pe care i-am întocmit şi alcătuit.’ ’Scoate afară pe poporul cel orb, care totuşi are ochi şi surzii care totuşi au urechi. Să se strângă toate neamurile şi să se adune popoarele! [...]” „Nu vă mai gândiţi la ce a mai fost mai înainte şi nu vă mai uitaţi la cele vechi! Iată, voi face ceva nou şi-i gata să se întâmple: să nu-l cunoaşteţi voi oare? Voi face un drum prin pustie şi râuri în locuri secetoase. Fiarele câmpului Mă vor slăvi, şacalii şi struţii pentru că voi da ape în pustie şi râuri în locuri secetoase ca să adap pe poporul Meu, pe poporul Meu cel ales, poporul pe care Mi l-am alcătuit să vestească laudele Mele.” „Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale şi vor răsări ca firele de iarbă între ape, ca sălciile lângă pâraiele de ape.” „Astfel cei răscumpăraţi de Domnul se vor întoarce, vor veni în Sion cu cântări de biruinţă şi o bucurie veşnică le va încununa capul; îi va apuca veselia şi bucuria iar durerea şi gemetele vor fugi.” Isa. 43:6-9; 43:18-21; 44:3-4; 51:11
	„Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată! De ce cântăriţi argint pentru un lucru care nu hrăneşte? De ce vă daţi câştigul muncii pentru ceva care nu satură? Ascultaţi-Mă dar şi veţi mânca ce este bun şi sufletul vostru se va desfăta cu bucate gustoase. Luaţi aminte şi veniţi la Mine, ascultaţi şi sufletul vostru va trăi, căci Eu voi încheia cu voi un legământ veşnic [...] Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L câtă vreme [mai] este aproape.” „Şi duhul şi Mireasa zic: ’Vino!’ Şi cine aude să zică: ’Vino!’ Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” Isa. 55:1-3,6; Apoc. 22:17

^sus^

Note:

Documentul poate fi accesat la adresa http://www.vatican.va/jubilee_2000/docs/documents/hf_jp-ii_doc_30111998_bolla-jubilee_sp.html, iar în limba română la adresa http://www.catholica.ro/documente/index3.asp?id=24.

Vă prezentăm mai jos câteva extrase elocvente din acest document.

În ceea ce priveşte lucrările de îndeplinit, credincioşii vor putea obţine indulgenţa jubileului:

1. La Roma, dacă fac un pelerinaj la una dintre bazilicile patriarhale, adică la bazilica "Sfântul Petru" din Vatican, sau la arhibazilica "Sfântul Mântuitor" din Lateran, sau la bazilica "Santa Maria Maggiore", sau la bazilica "Sfântul Paul" de pe strada Ostiense, şi participă acolo cu evlavie la sfânta Liturghie sau la o altă celebrare liturgică, de exemplu Laudele sau Vesperele, sau la un alt exerciţiu de pietate (de exemplu Calea Crucii, Rozariul, recitarea imnului Acatist în cinstea Maicii Domnului); de asemenea, dacă vizitează, în grup sau particular, una dintre cele patru bazilici patriarhale şi acolo vor dedica un anumit timp adoraţiei euharistice sau unei meditaţii pioase, încheindu-le cu Tatăl nostru, profesiunea de credinţă, în orice formă legitim aprobată, şi invocarea Fecioarei Maria. Celor patru bazilici patriarhale li se adaugă, cu această ocazie specială a marelui jubileu, în aceleaşi condiţii, următoarele locuri: bazilica "Sfânta Cruce de la Ierusalim", bazilica "Sfântul Laurenţiu în afara zidurilor", sanctuarul "Madonei Divinei Iubiri", catacombele creştine.

2. În Ţara Sfântă, dacă, îndeplinind acelaşi condiţii, vizitează bazilica "Sfântului Mormânt" din Ierusalim, sau bazilica "Naşterii" de la Betleem, ori bazilica "Bunei-Vestiri" de la Nazaret.

3. În alte circumscripţii bisericeşti, dacă fac un pelerinaj sfânt la biserica catedrală sau la alte biserici sau locuri hotărâte de Ordinarius, şi acolo asistă cu evlavie la o celebrare liturgică, sau la alt exerciţiu de pietate, cum am arătat mai sus pentru oraşul Roma; de asemenea, dacă vizitează, în grup sau în particular, biserica catedrală sau un sanctuar desemnat de Ordinarius, şi acolo dedică un anumit timp unei meditaţii pioase, încheind-o cu "Tatăl nostru", profesiunea de credinţă, în orice formă legitim aprobată, şi invocarea Fecioarei Maria.

4. În orice loc, dacă merg în vizită pentru un anumit timp la fraţii care sunt în nevoie sau dificultăţi (bolnavi, prizonieri, persoane în vârstă şi singure, handicapaţi etc.), ca şi cum ar face un pelerinaj spre Cristos prezent în ei (cf. Mt 25,34-36), respectând condiţiile obişnuite, condiţiile spirituale, sacramentale şi de rugăciune. Credincioşii care fără îndoială că vor dori să reînnoiască aceste vizite în decursul anului sfânt, vor putea obţine de fiecare dată indulgenţa plenară, evident nu mai mult de o dată pe zi.

De asemenea, indulgenţa plenară a jubileului va putea fi obţinută şi graţie iniţiativelor care actualizează într-o manieră concretă şi generoasă spiritul pocăinţei care este ca şi sufletul jubileului. De exemplu, abţinerea timp de o zi de la lucruri superflui (de la fumat, băuturi alcoolice, postind sau practicând abstinenţa conform normelor generale ale Bisericii şi specificărilor Episcopatelor) şi dând celor săraci suma de bani corespunzătoare; susţinerea printr-o contribuţie semnificativă a operelor cu caracter religios sau social (în special în favoarea copiilor abandonaţi, a tinerilor aflaţi în dificultate, a bătrânilor nevoiaşi, a străinilor în ţările în care ei caută condiţii mai bune de viaţă); dedicarea unei anumite părţi din timpul liber pentru activităţi care sunt în interesul comunităţii sau alte forme asemănătoare de jertfă personală.

Roma, Penitenţiaria Apostolică, 29 noiembrie 1998, prima duminică din Advent.

^sus^