Daniel şi Apocalipsa sunt două cărţi care vorbesc despre viaţa noastră într-un mod mai realist decât orice publicaţie a zilelor noastre. De ce spunem asta? În primul rând pentru că au fost scrise de Cineva declarat Atotştiutor de către cei care Îl cunosc, dar şi de către Sine iar în al doilea rând, pentru că ele se referă la noi, locuitorii Pământului, aflaţi în cronologia timpului în vremea sfârşitului.

„Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este împlinit [...] Eu n-am vorbit în ascuns, într-un colţ întunecos al pământului [...] De multă vreme am făcut cele dintâi prorocii, din gura Mea au ieşit şi Eu le-am vestit: deodată am lucrat şi s-au împlinit.”

Isa. 46:10a; 45:19a; 48:3

Apare în mod natural întrebarea: Cum vremea sfârşitului, când ne aflăm abia la începutul unui nou mileniu? Auzim zilnic afirmaţii de genul: „omenirea se îndreaptă spre colaps”, „resursele de apă dulce sunt pe terminate”, „resursele de oxigen sunt afectate”, „climatul global se află într-o continuă schimbare care nu este în favoarea noastră”. La toate acestea se adaugă elemente noi privind criza economică, morală şi/sau demografică. În loc să ne îngrijorăm, în mintea noastră se conturează un răspuns doar parţial adevărat: „Aceste crize au existat din totdeauna!” Ceea ce schimbă acum situaţia este faptul că, dacă până acum mai existau soluţii sau visam la ele, acum soluţiile parcă s-au spulberat asemenea unor baloane de săpun.

Şi totuşi speranţă există; o speranţă la nivel global pentru toţi cei care sunt dispuşi s-o accepte. A venit momentul când Pământul se îndreaptă spre realizarea idealului său cel mai înalt.

„Căci însăşi firea [lumea] aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.”

Rom. 8:19-21

Poate că veţi întreba: De ce nu au loc aceste lucruri acum? De ce fiii şi fiicele lui Dumnezeu nu se descoperă acum? De ce nu se realizează mântuirea, de vreme ce atât Cerul cât şi Pământul şi-o doresc? Deasupra conflictelor dintre naţiunile Pământului, conflicte perceptibile sau nu de către omul de rând, deasupra conflictelor care sunt şi celor care se întrezăresc, există o luptă care depăşeşte în intensitate şi importanţă toate conflictele lumii la un loc, acestea nefiind altceva (în prezent şi în istorie) decât nişte erupţii în spectrul vizibil al marelui conflict invizibil, imperceptibil fiinţelor omeneşti. Va exista un timp, numit Armaghedon când, conflictul care acum nu se vede, va fi prea vizibil. Aceea va fi „o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile pe Pământ” (Dan. 12:1), căci până atunci ochii muritorilor au fost scutiţi să vadă conflictul la scara lui reală. Cele două forţe în luptă sunt cea a răului şi cea a binelui iar alegerea mea sau a ta de azi va influenţa şi va decide locul meu sau al tău în această luptă.

În acest conflict fiecare forţă foloseşte propriile arme. Dumnezeu, singurul Bun foloseşte: credincioşia, adevărul, neprihănirea şi dreptatea; de partea cealaltă stă Satana, vrăjmaşul, cu armele sale: înşelătoria, minciuna, răutatea şi hoţia. Cum lupta se dă prin reprezentanţii umani ai acestor forţe, în aparenţă Dumnezeu este dezavantajat, căci armele lumii noastre au mai degrabă brevetul armelor celui rău. Puţine lupte s-au obţinut prin credincioşie, adevăr, neprihănire şi dreptate; în schimb, marile victorii au fost reputate prin înşelăciune, minciună, răutate şi hoţie. A sta astăzi cu o floare în mână contra celui ce vine înaintea ta cu o puşcă nu numai că e un imens dezavantaj, e chiar sinucidere.

În multitudinea avantajelor tehnologice de care s-ar putea folosi, deocamdată Satana se foloseşte de armele sale „clasice” cu care a operat încă de la început: înşelăciunea, minciuna, răutatea şi hoţia. Ar fi un act necugetat să-şi dea pe faţă adevărata natură. Cu siguranţă că majoritatea locuitorilor Terrei i-ar întoarce spatele. Astfel, preferă să se îmbrace în haină de oaie, lucrând cu râvnă pentru „binele omenirii”. Se foloseşte de cine te-ai aştepta cel mai puţin, fiind un maestru al dezinformării, un desăvârşit actor într-un rol nepotrivit, total opus caracterului său; şi joacă bine, atât de bine încât, din ce în ce mai mult se împlinesc cuvintele:

„Şi toţi locuitorii Pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea Mielului care a fost junghiat.” „Va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini.”

Apoc. 13:8; Dan. 11:36

Daniel 8:11 răspunde întrebărilor de mai sus, prezentându-ne detalii despre conflictul prezent, detalii pe care ochii noştri nu le pot percepe, deoarece conflictul nu este încă dat pe faţă. Deci, suntem ajutaţi în limitarea noastră şi ni se spune că vrăjmaşul, care „a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare”, prin reprezentantul său de pe Pământ, (cel prin care i se închină întreaga lume) „S-a înălţat până la Căpetenia oştirii [cerurilor – v. 10], i-a smuls jertfa necurmată şi i-a surpat [mânjit] locul locaşului său celui sfânt.” Ochii profetici ai lui Daniel văd nu numai răul făcut de vrăjmaş Cerului, dar şi finalitatea conflictului, adică judecata executată la comanda Dumnezeului dezonorat dinadins: „Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva jertfei necurmate” pentru că „a aruncat adevărul [şi vestitorii săi – Dan. 11:32-35] la pământ.”

Acelaşi conflict este descris şi în Daniel 11:31: „Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia şi vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Vor ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul.”

La ce ne ajută să ştim aceste lucruri? Fie că ne dorim sau nu, suntem combatanţi în acest conflict universal. Ar trebui să fim mai mult decât preocupaţi de cum putem să facem parte din oştirea pe care ne-o dorim şi cum am putea să pierdem, accidental sau nu, posibilitatea de a ne exprima opţiunea. În acest conflict vor fi unii, din păcate nu puţini, care vor dori să facă parte din oştirile Cerului, dar care nu vor mai putea să opteze în acest sens pentru că, prin neglijenţă, dezinteres sau ignoranţă au ales să fie de partea oştirilor celui rău, făcând astfel o alegere definitivă.

„Vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului nu doreşte ca acest adevăr să fie prezentat în mod clar, deoarece el ştie că, dacă poporul îl primeşte pe deplin, puterea lui va fi zdrobită.” „Nu numai aceia care resping cu desăvârşire Mărturiile [profeţiile] sau care hrănesc îndoiala cu privire la ele sunt pe un teren primejdios. Dispreţuirea luminii [prezente] înseamnă respingerea ei.” ¹

„Dar aceia din popor care vor cunoaşte [Ioan 10:4] pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor face mari isprăvi [marea strigare]. Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi.” „Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte.” „Cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi niciunul dintre cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege. De la vremea de când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului vor mai fi o mie două sute nouă zeci de zile. Ferice de cine va aştepta [Apoc. 12:17; 14:12] şi va ajunge până la o mie trei sute trei zeci şi cinci de zile! Iar tu, du-te, până va veni sfârşitul [...] şi te vei scula iarăşi [...] la sfârşitul zilelor.” Dan. 11:32-33, 12:4, 9-13

Cartea lui Daniel (în ultima parte) se referă la vremea sfârşitului. Dumnezeu ne-a lăsat în ea tot ce trebuie să ştim cu privire la sfârşit şi nicio informaţie nu ar trebui ignorată sau neglijată. Uneori, din pricina prejudecăţilor noastre şi a faptului că lumina ne este descoperită progresiv suntem tentaţi să rămânem în lumina de ieri, chiar dacă lumina care ni se descoperă astăzi completează şi ne relevă mai clar ceea ce n-am înţeles pe deplin până acum. Suntem tentaţi să stingem orice licăr proaspăt de lumină. Însă, dacă Dumnezeu intenţionează să ne-o descopere, cine suntem noi să-I întoarcem spatele? Cine suntem noi să declarăm că lumina Lui e de fapt întuneric chiar şi atunci când afirmaţiile lui Dumnezeu se repetă, vrând parcă să accentueze atât dorinţa Sa de a ne descoperi lumina cât şi importanţa acesteia?

„În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii [pe pământ]? Până când va fi călcat în picioare [batjocorit] sfântul Locaş [din Ceruri] şi oştirea?’ Şi el mi-a zis: ’Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş va fi curăţit!’ ” Dan. 8:13-14

În mod repetat s-a vorbit despre jertfa necurmată: „i-a smuls jertfa necurmată”, păcat săvârşit „împotriva jertfei necurmate”, „vor face să înceteze jertfa necurmată”, „de la vremea de când va înceta jertfa necurmată”, se va „împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate”. Ce înseamnă această expresie pentru noi cei de la sfârşitul timpului şi de ce este atât de importantă? Ce legătură este între ea şi urâciunea pustiirii? Vom vedea în cele ce urmează.

Cele două mii trei sute de seri şi dimineţi şi curăţirea Sanctuarului (Dan. 8:13-14) amintesc de mişcarea de redeşteptare din jurul anului 1844. S-a prezentat într-un capitol anterior că în această perioadă de timp (două mii trei sute de ani) se include şi perioada profetică de şapte zeci de săptămâni (490 ani) menţionată în Dan. 9:24-27; în explicaţia versetului 27 (Dan. 9) am văzut că Isus Hristos prin moartea Sa pe cruce asemenea unui Miel fără pată a făcut să înceteze jertfa necurmată (Dan. 9:27). În acel moment, tipul s-a întâlnit cu antitipul (Ioan 3:14-15), simbolul (Evrei 10:1) cu realitatea (Evrei 10:5-8). A fost momentul când a încetat sistemul jertfelor.

Isus Hristos prin moartea Lui a fost împlinirea Legii (încălcate de noi), plătind astfel preţul răscumpărării noastre o dată pentru totdeauna. Nu mai urmau să aibă loc jertfe de orice fel, întrucât Legiuitorul (1Cor. 10:1-4) S-a dat jertfă pentru noi toţi. Astfel, plata păcatului nostru a fost moartea (Rom. 6:23), dar nu moartea păcătosului vinovat, nici moartea vreunui dobitoc sacrificat care să moară în locul lui, ci moartea Singurului născut din Tatăl (Evrei 9:13-14), moartea Unuia la fel de mare ca şi Legea încălcată. În consecinţă, niciodată nimeni nu va mai putea să facă sau să dea o altă jertfă mai mare sau mai desăvârşită, pentru că nu a fost un miel mai desăvârşit decât Mielul „care a fost junghiat” (Apoc. 5:12), Isus Hristos, Domnul.

De ce a ales Duhul Sfânt să ne vorbească nouă (ultimei generaţii) la aproape două mii de ani de când a încetat jertfa necurmată despre acest subiect, vrând parcă se ne sugereze că veşnicia noastră depinde de el şi de înţelegerea lui? Dacă jertfa necurmată a încetat la Cruce, de ce se vorbeşte profetic despre ea, odată ce şi-a găsit împlinirea în jertfa lui Hristos? Dumnezeu nu se joacă cu cuvintele, ceea ce este la El sfârşit este sfârşit pentru totdeauna; El nu-Şi schimbă hotărârile în funcţie de evenimente (Iac. 1:17; Mal 3:6). Ce însemnătate poate avea afirmaţia potrivit căreia „cornul cel mic” (Dan. 8:9), „omul fărădelegii” (2Tes. 2:3) „s-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată”­ şi că „oastea [sa] a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva jertfei necurmate”, accentuându-se faptul că „vedenia aceasta priveşte vremea sfârşitului”? (Dan. 8:11-12,19)

Dacă privim mai atent la informaţiile pe care ni le oferă Dumnezeu cu privire la „cornul cel mic”, „fiul pierzării, potrivnicul” (2Tes. 2:3,4) observăm câteva amănunte demne de luat în considerare cum ar fi:

„S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare”, „inima i se va îngâmfa [...] şi se va ridica împotriva Domnului domnilor.”

Dan. 8:10,25

Amănuntele prezentate mai sus ne trimit spre un alt conflict, situat în colţul opus pe firmamentul istoriei şi anume „la început”, moment în care un înger din ceruri, Lucifer a avut o evoluţie similară:

„Tu ziceai în inima ta: ’Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu [...] voi fi ca Cel Prea Înalt.’ ” „Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume a fost aruncat pe Pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui”, „cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ.”

Isa. 14:13-14; Apoc. 12:9,4a

Prin acest paralelism Dumnezeu intenţionează să ne descopere două aspecte:

 1. În conflictul de la vremea sfârşitului, Dumnezeu prin sfinţi (ultima generaţie de credincioşi) se confruntă cu acelaşi duşman din vechime, Satana (2Tes. 9:10), ascuns sub mantaua „omului fărădelegii”, îmbrăcat în slujitor al neprihănirii (2Cor. 11:15). Acesta va folosi aceleaşi arme (înşelăciune, amăgire etc.) pentru a atinge acelaşi scop: dacă atunci a urmărit guvernarea Cerului, de data aceasta (Cerul nemaifiindu-i accesibil) se mulţumeşte „doar” cu Pământul, urmărind o guvernare mondială proprie.

 2. În acest conflict, ca şi în cel iniţiat de Satana în Cer, se află în atenţie caracterul lui Dumnezeu, întemeiat în aceeaşi măsură pe dreptate (Lege) şi har (ispăşire). Satana ştie că înlăturarea unuia dintre aceste atribute divine ar face guvernarea lui Dumnezeu imposibilă atât pe Pământ, cât şi în inimile oamenilor; el ştie că prin înlăturarea unuia dintre acestea, el va deveni pe drept şi pe deplin domn după cum, în momentul în care a reuşit să înlăture din inima îngerilor una din aceste calităţi ale guvernării divine, aceştia, amăgiţi fiind, au căzut sub guvernarea sa. În joc este guvernarea sau dreptul de a împărăţi pe acest Pământ. Satana ştie că atâta vreme cât Dumnezeu are închinători adevăraţi pe Pământ, toate eforturile sale de a menţine Pământul sub domnia sa sunt zadarnice.

Toate eforturile Satanei înainte de atingerea punctului cronologic în istoria mântuirii numit „împlinirea vremii” se vor amplifica tot mai mult în încercarea de a distruge următoarele trei obiective:

„Şi balaurul [...] s-a dus să facă război cu rămăşiţa sămânţei ei care păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi ţine mărturia lui Isus Hristos.” „Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.”

Apoc. 12:17; 14:12

Prin cuvintele: „Fii cu luare aminte [...] vedenia priveşte vremea sfârşitului [...] ce se va întâmpla la vremea de apoi a mâniei, căci vedenia aceasta priveşte vremea sfârşitului” (Dan. 8:17,19), Dumnezeu ne arată că lupta Satanei (şi a „omului fărădelegii”) împotriva obiectivelor prezentate mai sus se desfăşoară în timpul ultimei generaţii. În consecinţă, aceste cuvinte nu se referă la lupta aparţinând Evului Mediu (până la 1798 d.Hr.). Începutul procesului de curăţire a Sanctuarului (anul 1844) a fost plasat pe firmamentul istoriei sub formularea vremuri îndepărtate (Dan. 8:26); în schimb, smulgerea jertfei a fost plasată profetic mult mai târziu, sub referinţa de vremea sfârşitului  sau vremea de apoi a mâniei.

Daniel se referă fără îndoială în profeţia sa la ultima generaţie, prin faptul că face referire la următoarele aspecte: „păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor” (Dan. 8:23). „El va fi tare [Papalitatea], dar nu prin puterea lui însuşi [ca în Evul Mediu]; el va face pustiiri [cuceriri, vizite] de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici [economic] şi chiar pe poporul sfinţilor [spiritual] […] se va ridica împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit [de Domnul - Dan. 2:44] fără ajutorul vreunei mâini omeneşti” (Dan. 8:24-25).

Ceea ce este de remarcat este că Daniel a văzut că Dumnezeu va zdrobi această putere mondială nu pentru că a încălcat libertatea de conştiinţă (drept fundamental al omului) de care ar fi trebuit să aibă parte sfinţii care înălţau mila (ispăşirea) şi dreptatea (Legea), nici pentru că aceasta („cornul cel mic”) ar fi distrus la nivel mondial Legea (oglindirea caracterului Său), impunând o altă zi de închinare şi de odihnă (înlăturând în acest mod Sabatul poruncii a patra), ci „din pricina păcatului săvârşit împotriva jertfei necurmate” (Dan. 8:12).

„Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva jertfei necurmate; cornul a aruncat adevărul la pământ [...]”

Dan. 8:12

Afirmaţia de mai sus dă naştere la cel puţin patru întrebări: 1. Ce se înţelege prin „jertfa necurmată”? 2. Ce păcat a săvârşit Papalitatea împotriva jertfei necurmate după anul 1844, în timpul aşa-numit vremea sfârşitului? 3. Ce legătură este între jertfa necurmată şi vremea sfârşitului? 4. Ce legătură există între smulgerea jertfei necurmate şi descoperirea fiilor, sfinţilor lui Dumnezeu?

      1. Ce se înţelege prin „jertfa necurmată”?

În sistemul jertfelor Vechiului Testament existau mai multe tipuri de servicii ceremoniale, unele dintre ele fiind zilnice şi numindu-se necurmate. În cadrul  acestor servicii exista jertfa necurmată sau arderea de tot, care avea loc prin sacrificarea în fiecare seară şi dimineaţă a unui miel fără cusur şi fără pată (v. 1Petru 1:18-19), fiind considerată o jertfă ispăşitoare (v. 2Cor 5:21); acest tip de jertfă putea fi numit şi jertfa legământului. Este jertfa pe care au adus-o Adam şi Eva (Gen.3:21 comp. Lev. 7:8), Abel (Gen. 4:4), Noe (8:20) şi Avraam (Gen.12:8; 22:2), fiind cea mai expresivă declaraţie personală a faptului că sunt păcătos şi am nevoie de ispăşire, am nevoie de un Mântuitor, un Înlocuitor care să plătească preţul păcatului meu. Prin acest act păcătosul declara război păcatului şi totală consacrare Domnului (Rom. 12:1-2). Este jertfa pe care a adus-o Dumnezeu în locul nostru prin moartea Fiului Său din dragoste pentru noi:

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea nu stă în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui [în noi – v. Ioan 15:4-5].”

Ioan 3:16; Isa. 53:5; 1Ioan 4:9-10; Rom 5:8,10

Jertfa Mielului lui Dumnezeu, prefigurată de jertfa necurmată, este readusă înaintea ochilor noştri, de vreme ce este centrul Evangheliei, care declară că Hristos Isus cu propriul Său sânge a făcut ispăşire în locul meu, al păcătosului. Eu n-am altceva de făcut decât să cred şi să-L recunosc pe El ca Înlocuitor al meu şi să-L las pe El să se îngrijească de viaţa mea veşnică, să-L las să se manifeste prin mine ca să pot spune din toată inima:

„Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc..., dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.”

Gal. 2:20

Aceasta este Evanghelia („vestea cea bună”) ascunsă sub cuvintele „jertfa necurmată” – pentru păcat plata a fost plătită o dată pentru totdeauna prin jertfa Lui pentru toţi. Dumnezeu în dreptatea Sa S-a îngrijit ca pretenţiile Legii încălcate să fie satisfăcute pe deplin şi au fost. Învierea Domnului Isus dintre cei morţi a fost un act al gloriei şi puterii lui Dumnezeu, un act doveditor al împăcării între Dumnezeu şi fiii Săi pierduţi, între Cer şi Pământ. Vestea bună pe care au cântat-o îngerii la naşterea Mântuitorului în ieslea Betleemului se împlinise. Cântecul lor: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui” (Luc. 2:14) devenise realitate. Din acel moment nu se va mai vesti o altă Evanghelie, decât aceea arătând spre Hristos ca fiind singurul Mântuitor.

„Eu, Eu sunt Domnul şi afară de Mine nu este niciun Mântuitor!”

Isa. 43:11

Avertizarea Scripturii cu privire la acceptarea de către noi a unei Evanghelii alta decât a neprihănirii prin credinţă este extrem de clară:

„Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!”

Gal. 1:8

De-a lungul istoriei (în mod special în timpul Evului Mediu) Papalitatea „a făcut să înceteze jertfa necurmată” (Dan. 11:31) în mod abuziv, propovăduind o altă Evanghelie a salvării, punând Instituţia papală mai presus de lucrarea de ispăşire efectuată la Cruce şi mai târziu în Sanctuarul Ceresc, unde Isus Hristos mijloceşte ca Mare Preot cu însuşi sângele Său în favoarea păcătosului care se pocăieşte (Evrei 3:15-16; 7:25-26). Această nouă evanghelie care a fost predicată este cea a obţinerii mântuirii prin fapte personale sau ale altora. Dar Cuvântul ne explică foarte clar că obţinerea mântuirii în acest fel nu este posibilă:

„Chiar dacă ar fi în mijlocul ei aceşti trei oameni: Noe, Daniel şi Iov, ei nu şi-ar mântui decât sufletul lor prin neprihănirea lor, zice Domnul Dumnezeu [...] n-ar scăpa nici fii nici fiice, ci numai ei şi-ar mântui sufletul prin neprihănirea [jertfa necurmată a credinţei] lor.”

Ezec. 14:14,20

      2. Ce păcat a săvârşit Papalitatea împotriva jertfei necurmate după anul 1844, în timpul aşa-numit vremea sfârşitului?

De-a lungul istoriei au existat voci care au protestat împotriva acestui abuz al propovăduirii unei alte Evanghelii a salvării. După chinuri îndelungate şi încercări zadarnice de a găsi pacea iertării prin fapte, jertfa ispăşitoare a lui Hristos a fost restabilită prin Reformaţiune. Astăzi, la mai mult de două sute de ani de la ieşirea din robia întunecată a Evului Mediu, creştinismul protestant şi neoprotestant pe nesimţite şi aparent inconştient renunţă la această comoară veşnică: Evanghelia salvării prin credinţă.

Unde sunt azi acele minţi luminate de altădată, acele stele care au strălucit în noaptea Evului Mediu? Sub ochii teologilor, sub ochii mulţimilor gata să se jertfească pentru acea Evanghelie pe care pretindeau că o cunosc, la două sute de ani de la ieşirea din Evul Mediu, mai exact pe 29 noiembrie 1998, Papalitatea emite o bulă papală potrivit căreia mântuirea se obţine prin indulgenţe plătite de data aceasta nu cu bani, ci prin fapte bune. Astfel, se reintroduce la nivel mondial de către aceasta – ca act profetic de smulgere a jertfei necurmate din mâinile Marelui Preot din Ceruri – propria evanghelie (cea a faptelor). Este momentul în care tot ce a clădit Reformaţiunea în secole este trântit la pământ într-o clipă.

Am putea spune că această bulă este un simplu act, nesemnificativ chiar. Un lucru la fel de nesemnificativ poate părea şi muşcătura dintr-un fruct (v. Gen. 3:6), muşcătură ce a condus mai târziu spre un lung lanţ de chinuri, de dureri, de lupte care şi-au văzut apogeul pe Golgota. Un „simplu gest” ce a atras după sine moartea Fiului lui Dumnezeu, despărţirea dintre Fiu şi Tată, dintre Fiu şi Mângâietor, despărţire provocată de păcat. Un gest aparent nesemnificativ reprezenta de fapt… totul, adică decizia omului de a fi sau a nu fi total de partea lui Dumnezeu, de a asculta sau nu Cuvântul Lui, a fi cu El sau împotriva Sa.

Este o ofensă dintre cele mai grosolane care s-ar putea aduce vreodată la adresa Dumnezeirii aceea de a întoarce spatele sacrificiului imens făcut de Acesta în locul păcătosului, în locul tău. E o ofensă adusă lui Dumnezeu să adopţi o atitudine de ignoranţă când vezi că alţii calcă în picioare sub ochii tăi meritele Sale şi totuşi să faci apel la ele.

„Eu vă spun: pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor [meritele Mele] îl va mărturisi şi Fiul Omului înaintea îngerilor lui Dumnezeu; dar cine se va lepăda de Mine [meritele Mele] înaintea oamenilor, va fi lepădat şi el înaintea îngerilor lui Dumnezeu.”

Luca 12:8-9

În centrul conflictului nu se află un punct de doctrină, o idee abstractă, o confesiune religioasă, nici creştinismul ca întreg, ci caracterul lui Dumnezeu. El cunoaşte cu siguranţă motivul pentru care Papalitatea va fi pedepsită, acesta fiind „păcatul săvârşit împotriva jertfei necurmate”. El este singurul care cunoaşte sub toate aspectele gravitatea actului săvârşit de către Papalitate şi anume acela de a fi „aruncat adevărul la pământ” (Dan. 8:12); doar El cunoaşte numărul celor care-L condamnă pentru faptul că nu au posibilitatea de a cumpăra iertare pentru ei sau pentru cei dragi ai lor, întrucât nu dispun de mijloacele financiare necesare. Aceştia nu ştiu de fapt că plata a fost plătită pentru ei: „nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur [...] ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană” (1Petru 1:18-19). Dumnezeu ştie că atâta timp cât omul nu apelează la îndreptăţire prin credinţă, el este fără speranţă în faţa mâniei care stă să vină; ştie prea bine în ce va consta exact „lucrarea Lui ciudată” (Isa. 28:21) de nimicire, cauza acesteia fiind neacceptarea milei Sale, a sacrificiului Său ispăşitor. Omului nu i s-a adus la cunoştinţă însemnătatea Jertfei de pe Golgota, fiind lăsat să se angajeze în servicii şi practici nefolositoare în vederea menţinerii unei relaţii bune cu Dumnezeu.

Profeţiile se împlinesc sub ochii noştri. Dumnezeu i-a arătat lui Daniel lanţul evenimentelor, după cum urmează: după împlinirea vedeniei cu privire la curăţirea Sanctuarului (2.300 de ani mai târziu) ce va avea loc la o vreme indepărtată („vremuri îndepărtate [anul 1844]” – Dan. 8:26; 10:14)”, va veni un moment, „la vremea sfârşitului” (Dan. 8:17), când „cornul cel mic” (Papalitatea) avea să smulgă jertfa necurmată („i-a smuls jertfa necurmată” – Dan. 8:11). Prin bula papală emisă pe 29 nov 1998 profeţia s-a împlinit. În consecinţă, nu numai că trăim în vremea sfârşitului dar suntem chiar pe punctul de a se declanşa mânia (Dan. 8:19).

Apare în mod natural întrebarea: cum se face că trăim vremea sfârşitului, când încă nu distingem nimic din „vremea de apoi a mâniei”? Dacă nu distingem încă nimic din mânie se datorează milei sau harului lui Dumnezeu. Totul depinde înţelegerea noastră a jertfei lui Hristos. Şansa aparţine deopotrivă celor ce cunosc tot ce este necesar despre solia neprihănirii prin credinţă şi celor ce nu cunosc nimic sau aproape nimic.

      3. Ce legătură este între jertfa necurmată şi vremea sfârşitului?

„Şi eu, Daniel, m-am uitat şi iată că alţi doi oameni [îngeri] stăteau în picioare, unul dincoace de râu şi altul dincolo de malul râului. Unul din ei [cei doi] a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: ’Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?’ Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă [Exod 17:11-13] şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic, că va mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme şi că toate acestea se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot [Dan. 8:24]. Eu [Daniel] am auzit, dar n-am înţeles; şi am zis: ’Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri? El a răspuns: ’[...] cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului [...] De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului [Papalitatea pe firmamentul vremii sfârşitului] vor mai fi o mie două sute nouă zeci de zile. Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute trei zeci şi cinci de zile! Iar tu, du-te, până va veni sfârşitul; tu te vei odihni şi te vei scula iarăşi în partea ta de moştenire [Ezec. 47:21], la sfârşitul zilelor.’ ”

Dan. 12:5-13

„Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu [Legea] şi credinţa lui Isus [ispăşirea, jertfa necurmată]. Şi am auzit un glas din cer care zicea: ’Scrie: Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!’ – ’Da’ zice Duhul; ’ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!’ Apoi m-am uitat şi iată un nor alb; şi pe nor şedea Cineva care semăna cu un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur [...]”

Apoc. 14:12-14

Ne întâlnim din nou cu dialogul dintre doi oameni, unul adresând celuilalt o întrebare o pe care noi se pare că nu îndrăznim să o adresăm: „Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?” Acestei întrebări scrise în contextul vremii sfârşitului (Dan. 12:6) i se dă şi un răspuns.

„La vremea sfârşitului, [...] împăratul de la miazănoapte [„cornul cel mic”, Papalitatea] se va năpusti ca o furtună peste el [împăratul de la miazăzi - ortodoxie; comunism; iluminism] va înainta asupra ţărilor lui [Cuba, România, Grecia] se va revărsa ca un râu şi le va îneca [domina pe deplin]. Va intra şi în ţara cea minunată [Israel, Palestina]... îşi va întinde mâna peste felurite ţări [„vizite”] şi nici ţara Egiptului nu-i va scăpa [„nevizitată”]... Libienii şi Etiopienii vor veni în alai după el. Dar nişte zvonuri venite de la răsărit şi miazănoapte [Isa. 41:2-25,27-28; Apoc. 18:1] îl vor înspăimânta şi atunci va porni cu o mare mânie ca să prăpădească şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi. Îşi va întinde corturile palatului său între mare [mulţime – Apoc. 17:15] şi muntele cel slăvit şi sfânt [mântuire – Apoc.14:1; Împărăţia lui Dumnezeu – Dan. 2:35,44,45]. Apoi îşi va ajunge sfârşitul şi nimeni nu-i va veni în ajutor. În vremea aceea [vremea sfârşitului] se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit şi anume oricine va fi scris în carte.”

Dan. 11:40-45; 12:1

Oriunde ne-am afla suntem martorii cuceririlor reputate la nivelul inimii pe care Papalitatea („cornul cel mic”) le înregistrează pe întreg mapamondul. Mai mult ca oricând aceasta încearcă şi reuşeşte să troneze acolo unde doar Dumnezeu are dreptul: în inima omului.

„Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu [...]” „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.” „Pentru că unde este comoara voastră acolo va fi şi inima voastră.”

1Cor. 6:19-20; Mat. 10:37; 6:21

Suntem martorii unui conflict în care sunt în joc interese mai importante decât viaţa unui om sau cea a unei naţiuni. Lupta se dă pentru inimi, lupta se dă pentru veşnicia ta sau pentru nimicirea ta. Pe măsură ce ne apropiem de sfârşit, ceva în acţiunile Papalităţii se schimbă. Dacă până la un moment dat în trecut cuceririle au fost de natură economică („se va face stăpân pe vistieriile de aur şi de argint” – Dan. 11:43) şi sentimental-emotivă („vor veni în alai după el” – Dan. 11:43), acum conflictul ia adevărata formă. Ceea ce părea ascuns şi amânat, dintr-odată erupe, datorită unor zvonuri, „cu o mare mânie” iar acţiunile îşi schimbă spectrul, transformându-se din banale vizite istorice în acţiuni menite „să prăpădească şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi” (Dan. 11:44).

Papalitatea a supravieţuit secolelor şi se află acum în pragul împlinirii tuturor viselor („Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi şti ce este tânguirea.” – Apoc. 18:7). Ce zvonuri pot fi atât de grave încât i-ar putea periclita poziţia atât de minuţios obţinută? Se ştie că, oricare ar fi zvonurile, acestea nu pot avea un impact cu urmări de durată într-o societate cum este cea de astăzi. Şi totuşi Papalitatea, la auzul acestor zvonuri intră în alertă. E incredibil modul în care o instituţie ce se bucură de o asemenea apreciere pe plan mondial poate intra într-o asemenea criză încât să-şi dea pe faţă apucăturile „uitate” în Evul Mediu!

Acum mii de ani (608-534 î.Hr.) Babilonul, o împărăţie fondată pe principii asemănătoare celor ale Papalităţii (care la rândul ei a primit în profeţie numele acestei vechi împărăţii, Babilon) se afla asemenea acesteia din urmă azi, în culmea apogeului. Nimic nu i-ar fi putut împiedica expansiunea.

„Împăratul Belşaţar a făcut un mare ospăţ celor o mie de mai mari ai lui [...] a poruncit să se aducă vasele de aur şi de argint pe care le luase tatăl său [...] din Templul de la Ierusalim, ca să bea din ele [...] au băut vin şi au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă, de fier, de lemn şi de piatră. În clipa aceea s-au arătat degetele unei mâini de om şi au scris [...] pe tencuiala zidului palatului împărătesc. Împăratul Belşaţar s-a înspăimântat foarte tare, faţa i s-a îngălbenit şi mai marii lui au rămas încremeniţi.”

Dan. 5:1-5,9

Ce putea fi scris pe tencuiala zidului? De ce îl îngrozeau pe Belşaţar nişte cuvinte pe care nu le înţelegea? Simţea ceva ciudat. Ştia că lângă el stă Unul căruia doar mâna I-o văzuse scriind, Unul care era mai mare decât el şi istoria pe care el o făcea. Acuzaţiile Domnului prin solul său Daniel se potrivesc ca o mănuşă parcă special croită pentru Papalitate sau „cornul cel mic”:

„Te-ai înălţat împotriva Domnului cerurilor; vasele din casa Lui au fost aduse înaintea ta şi aţi băut vin cu ele, tu şi mai marii tăi [...] ai lăudat pe dumnezeii [chipurile sculptate, icoanele] de argint, de aur, de aramă, de fier, de lemn şi de piatră care nici nu văd, nici n-aud şi nici nu pricep nimic şi n-ai slăvit pe Dumnezeu în mâna căruia este suflarea ta şi toate căile tale! De aceea a trimis El acest cap de mână care a scris scrierea aceasta [...]: ’Numărat, numărat, cântărit, şi împărţit! [...] ’Numărat, înseamnă că Dumnezeu ţi-a numărat zilele domniei şi i-a pus capăt. Cântărit, înseamnă că ai fost cântărit în cumpănă şi ai fost găsit uşor! Împărţit, înseamnă că împărăţia ta va fi împărţită şi dată Mezilor şi Perşilor!’ [...] chiar în noaptea aceea Belşaţar [...] a fost omorât. Şi a pus mâna pe împărăţie Dariu, Medul.”

Dan. 5:23-31

Ar fi fost suficient ca aceasta să fie şi soarta Babilonului modern, a „cornului cel mic”, dar profeţia spune mai mult:

„Atunci un înger puternic a ridicat de jos o piatră ca o mare piatră de moară [Mat. 18:6; Marcu 9:41], a aruncat-o în mare şi a zis: ’Cu aşa repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit! Nu se va mai auzi în tine nici sunet de alăute, nici cântece din instrumente, nici cântători din fluiere, nici cântători din trâmbiţe [cultură]; nu se va mai găsi la tine niciun meşter în vreun meşteşug oarecare [industrie]. Nu se va mai auzi în tine vuietul morii [agricultură]. Lumina lămpii nu va mai lumina în tine [închinare] şi nu se va mai auzi în tine glasul mirelui şi al miresei [ceremonii religioase] – pentru că negustorii tăi erau mai marii pământului, pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta şi pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost junghiaţi pe pământ.”

Apoc. 18:21-24

Dacă nimic nu a putut împiedica împlinirea profeţiei referitoare la distrugerea Babilonului antic, oare ce-L va putea împiedica pe Domnul domnilor să împlinească profeţia cu privire la repeziciunea cu care va fi aruncat Babilonul modern, contemporan, de pe firmamentul istoriei în abis, fără ajutorul vreunei mâini omeneşti (căci puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot – Dan. 8:25;12:7)? Nimic, absolut nimic.

„Şi va fi arsă în foc pentru că Domnul Dumnezeu care a judecat-o este tare.”

Apoc. 18:8

Când va începe sau când a început numărătoarea inversă a Babilonului modern, a Papalităţii? Este o întrebare la care Cuvântul ne răspunde astfel:

„Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in [...] şi a jurat [...] că va mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot [...]. De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului vor mai fi o mie două sute nouă zeci de zile [numărat]. Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute trei zeci şi cinci de zile [numărat, numărat]! Iar tu du-te, până va veni sfârşitul [cântărit]; tu te vei odihni şi te vei scula iarăşi la partea ta de moştenire [împărţit] la sfârşitul zilelor.”

Dan. 12:7,11-13

Răspunsul se află chiar sub proprii noştri ochi: „De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi se va aşeza urâciunea pustiitorului vor mai fi 1290 de zile. Ferice de cine va aştepta şi va ajunge la 1335 de zile! Iar tu, du-te până va veni sfârşitul [...] la sfârşitul zilelor” (Dan. 12:11-13). Un om întreabă: Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?” (Dan. 12:7) Şi un om îmbrăcat in haine de in „a jurat pe Cel care trăieşte veşnic, că va mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme.”

„Domnul oştirilor a jurat şi a zis: ’Da, ce am hotărât se va întâmpla, ce am pus la cale se va împlini. Voi zdrobi pe Asirian [Babilon] în ţara mea, îl voi călca în picioare pe munţii Mei [...] iată hotărârea luată împotriva întregului pământ, iată mâna [care a scris pe tencuiala zidului Babilonului?... aceeaşi mână], întinsă peste toate neamurile. Domnul oştirilor a luat această hotărâre: cine I se va împotrivi? Mâna Lui este întinsă: cine o va abate?”

Isa. 14:24-27

E zguduitor să ştii că în dreptul Pământului este pusă o bombă cu ceas care ticăie şi a cărei explozie este inevitabilă şi chiar mai mult, este în pragul de a avea loc. E zguduitor să ştii că tot ce ai agonisit o viaţă, când orologiul vremii va bate gongul final, se va nărui. E zguduitor să vezi că tot ce au clădit unii de secole, prin sabie, persecuţie, războaie, tehnologie se va duce de râpă într-o clipă. Acest gând ne duce spre o altă scenă a unei distrugeri de proporţii: potopul. Atunci, mii de suflete au fost înghiţite de apele învolburate în doar câteva minute. Apare în mod natural întrebarea: oare este drept ca să se năruie astfel o lume? Ar fi fost drept, în condiţiile în care ar fi existat mai înainte o avertizare de care oricine ar fi putut lua seama spre a se salva. Dumnezeu a avertizat pe om în legătură cu ceea ce va veni şi astfel, condiţiile dreptăţii şi ale milei Sale au fost pe deplin satisfăcute. Noe timp de o sută douăzeci de ani a propovăduit solia salvării prin credinţă, dar doar opt persoane L-au crezut pe Dumnezeu pe cuvânt. Ce minoritate salvată în comparaţie cu miile de suflete pierdute! De ce aşa puţini? Deoarece credinţa e un act personal. Nimeni nu poate crede pentru altul.

Oamenii zilelor noastre se regăsesc într-o situaţie similară. Există o avertizare, ultima iar singura posibilitate de a fi salvat e prin credinţa în Isus Hristos. Bineînţeles că a fi salvat prin credinţă este mai mult decât un act al minţii, al conştiinţei. Credinţa conduce la fapte, căci în lipsa lor este moartă:

„După cum trupul fără duh este mort, tot aşa credinţa fără fapte este moartă.” „De aceea, pe orişicine aude cuvintele Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Însă orişicine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le face va fi asemănat cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea: ea s-a prăbuşit şi prăbuşirea i-a fost mare.”

Iac. 2:26; Mat. 7:24-27

A clădi pe stâncă înseamnă a clădi pe Hristos iar a clădi pe El înseamnă a sta în adevăr, căci El a zis: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14:6). Pentru o ieşire sigură din evenimentele ce vor urma, condiţia esenţială este întoarcerea privirilor noastre spre Cuvânt. Lupta în care suntem angajaţi nu este una „împotriva cărnii şi sângelui”, împotriva oamenilor (oricare ar fi poziţia lor în ierarhiile politice sau religioase), ci „împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” (Efes. 6:12). E lupta ispitirii, aceeaşi împotriva căreia Isus Hristos a luptat, având drept armă referinţa la Cuvântul Domnului: „Stă scris!” Secretul biruinţei Lui a constat în trăirea cuvintelor:

„Strâng Cuvântul Tău în inima mea ca să nu păcătuiesc împotriva ta.”

Ps. 119:11

„De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai trece o mie două sute nouă zeci de zile. Ferice de cine va ajunge până la o mie trei sute trei zeci şi cinci de zile.” „Scrie: ’Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul’. – ’Da’ zice Duhul, ’ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!’ ” Dan. 12:11-12; Apoc. 14:13

Un studiu mai atent al capitolelor: Daniel 12 şi Apocalipsa 14, descoperă un paralelism pe care îl vom analiza în paşii următori:

 1. În Dan. 12:1 Îl întâlnim pe Marele Voievod Mihail [simbolizându-L pe Domnul Isus Hristos] ca fiind „ocrotitorul copiilor poporului” Său; în Apoc. 14:1 Îl întâlnim pe Miel [simbolizându-L de asemenea pe Domnul Isus Hristos] împreună cu cei o sută patruzeci şi patru de mii; ambele cazuri îl prezintă pe Isus şi sfinţii care trec prin marea strâmtorare (Dan. 12:1; Apoc. 7:13-14).

 2. Daniel 12:2-4 se concentrează pe celor înţelepţi, ocrotiţi de Mihail; Apoc. 14:2-5 se concentrează pe acţiunile celor o sută patruzeci şi patru de mii.

 3. Daniel 12:5-11 descrie trei oameni: „unul dincoace de râu, altul dincolo de malul râului” şi „omul acela îmbrăcat în haine de in care stătea deasupra apelor râului”; pe de altă parte, Apoc. 14:6-11 descrie trei îngeri. În ambele cazuri informaţia prezentată este vitală pentru omenire.

 4. Daniel 12:12 prezintă o binecuvântare adresată celor vii care aşteptă şi ajung un ceas profetic menţionat; pe de altă parte, Apoc. 14:12-13 prezintă o binecuvântare care se referă la răbdare şi odihnă, o binecuvântare adresată celor care „de acum încolo […] mor în Domnul”; ni se prezintă că toţi cei prezentaţi mai sus (vii sau morţi) vor fi binecuvântaţi la împlinirea acelui ceas profetic.

 5. Daniel 12:13 vorbeşte despre „sfârşitul zilelor”; Apocalipsa 14:14-20 vorbeşte de asemenea despre sfârşit, cu referire specială la venirea judecăţii.

În ceea ce priveşte cele două fericiri menţionate mai sus, un lucru pare cel puţin ciudat şi anume faptul că nu ni se spune ce se va întâmpla la împlinirea celor o mie două sute nouăzeci de zile, ci se spune doar atât: „Ferice de cei care ajung până la o mie trei sute trei zeci şi cinci de zile.” Ce se poate oare întâmpla în această perioadă de patru zeci şi cinci de zile, astfel încât nu toţi să poată rezista până la sfârşitul acestora? Ce se poate întâmpla în această perioadă de timp atât de garv încât să-L determine pe Dumnezeu să să-i poruncească lui Ioan: „Scrie: Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul”? Să fie vorba de acel timp al strâmtorării de care se spune că n-a mai fost de când sunt neamurile pe pământ? Să fie vorba de acea perioadă în care „cornul cel mic” „va porni cu o mare mânie, ca să prăpădească şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi”? (Dan. 11:44) Să fie vorba oare despre perioada la care se referă cuvintele: „Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână”? (Apoc. 20:4)

Pentru a răspunde la întrebările de mai sus va trebui mai întâi să demonstrăm faptul că solia celor trei îngeri din Apoc. 14 este identică cu cea din Daniel privitoare la vremea sfârşitului. Mesajul celor trei îngeri din Apocalipsa 14 are drept temă centrală controversa dintre Dumnezeu şi Satana. În centrul mesajului lor se află caracterul lui Dumnezeu, mai exact cele două atribute de bază ale guvernării Sale: mila (jertfa şi ispăşirea) şi dreptatea (Legea). Astfel, Apoc. 14:6 îl prezintă pe primul înger, zburând „prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică”; această Evanghelie amintită în Apoc. 14, este ceea menţionată în Daniel ca fiind acea jertfă necurmată smulsă de „cornul cel mic” care trebuie repusă în drepturi la nivel mondial, vestită tuturor locuitorilor Pământului, mai exact „oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod” (Apoc.14:6).

      Solia primului înger

„Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a sosit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!”

Apoc. 14:7

Primul înger cere prin mesajul său o schimbare a atitudinii oamenilor cu privire la două aspecte: închinarea (de cine mă tem, cui îi dau slavă şi la ce sau cui mă închin) şi judecata (făcută de El). Atât în lumea păgână cât şi în creştinism există o mulţime de crezuri potrivit cărora oamenii trebuie să se teamă de orice altceva (altcineva), dar nu de adevăratul Dumnezeu „care a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor”. Oamenilor care îmbrăţişează (cu sau fără ştiinţă) aceste crezuri şi modul de închinare cerut de acestea, li se potrivesc cuvintele de mustrare adresate împăratului babilonian din vechime: „ai lăudat pe dumnezei de argint, de aur, de aramă, de fier, de lemn şi de piatră, care nici nu văd, nici nu aud şi nici nu pricep nimic şi n-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna căruia este suflarea ta şi toate căile tale” (Dan. 5:23).

De ce-L deranjează pe Dumnezeu acest lucru? Pentru că este arbitrar şi egoist? Se teme de competiţie ca nu cumva să „dea faliment” în lumea spirituală? Nici vorbă! Îl deranjează tocmai pentru că aceşti dumnezei „nu văd, nici nu aud şi nici nu pricep nimic”. Nu pot să vadă suferinţa umană, n-au cum să vadă lacrimile, durerea celor ce plâng din pricina păcatului, strigând după eliberare; nu pot să audă cuvintele de laudă, de dragoste şi credincioşie, nu pot să audă strigătul celui doritor de mântuire. Oricât ai face înaintea lor şi pentru ei nu vor vedea şi nici nu vor auzi pentru că ei „nu pricep nimic”, pentru că nu reprezintă mai mult decât ceea ce sunt: metal, lemn sau piatră... Şi cum să nu-L deranjeze când pentru salvarea omului S-a dat ca jertfă de ispăşire. Aceasta Îl doare cel mai mult: să faci totul pentru om, să iei toate măsurile necesare ca el să fie veşnic fericit şi el în schimb să decidă să-ţi întoarcă spatele şi astfel, să dea cu piciorul la tot ce ai făcut pentru el.

Judecata care este adusă în discuţie este una care se referă la propria noastră atitudine faţă de Sacrificiul imens de pe Golgota, la dispoziţia inimii noastre de a face apel la meritele Sale. Este o judecată făcută de Isus Hristos, Marele nostru Preot care are milă de slăbiciunile noastre ca unul „care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15) şi care spune în mod clar:

„Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum este cârmâzul, se vor face [datorită jertfei Mele necurmate] albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna. De veţi voi şi veţi asculta [solia îngerilor], veţi mânca cele mai bune roade ale ţării [Noului Pământ]; dar de nu veţi voi şi nu veţi asculta, de sabie veţi fi înghiţiţi, căci gura Domnului a vorbit.”

Isa. 1:18-20

Am văzut că tema centrală a mesajului primului înger este mila lui Dumnezeu pe care doar El poate să ne-o acorde prin acceptarea noastră a invitaţiei Sale de a ne închina Singurului care poate ierta păcatul.

      Solia celui de-al doilea înger

„A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei.”

Apoc. 14:8

Mesajul celui de-al doilea înger are drept temă centrală dreptatea lui Dumnezeu. Acest mesaj nu mai este o invitaţie la acceptarea milei lui Dumnezeu prin ispăşirea pe care a făcut-o la Cruce. Mesajul se referă atât la o constatare cât şi la o sentinţă („A căzut, a căzut Babilonul”!); aceste două aspecte se contopesc. Ni se relevă în cuvinte simple: ce s-a întâmplat (a căzut, a căzut), despre cine este vorba (Babilonul, cetatea cea mare) şi cauza căderii ei (a adăpat toate neamurile cu vinul mâniei curviei ei).

Babilonul despre care se vorbeşte aici este „cornul cel mic” (Dan. 8:9-12,23-25), Papalitatea, instituţie care în momentul de faţă manifestă o continuă ascensiune pe plan mondial şi despre care, paradoxal, se spune că a căzut!! Ce poate să însemne repetiţia „a căzut, a căzut Babilonul”? De unde a căzut?

În mod sigur a căzut în ochii Cerului! După cum am putut vedea, mesajul de mai sus scoate în evidenţă pe de-o parte, faptul că în sfatul Cerului s-a luat o hotărâre definitivă cu privire la Instituţia Papală, hotărâre asemănătoare celei din vechime în dreptul lui Belşaţar şi al Imperiului său; pe de altă parte, ni se ilustrează în mod figurat rapiditatea cu care va avea loc execuţia sentinţei date pentru această mare cetate:

„Atunci un înger puternic a ridicat de jos o piatră ca o mare piatră de moară, a aruncat-o în mare şi a zis: ’Cu aşa repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare şi nu va mai fi găsit.’ ”

Apoc. 18:21

Motivul pentru care deocamdată nu a fost executată sentinţa se datorează simplului fapt că în istoria lumii şi a păcatului Papalitatea mai are câteva zile, zile numărate care se vor sfârşi „când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot”, după ce aceasta îşi va fi exteriorizat adevărata natură prin mânie împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Său.

Care este motivul acestei decizii irevocabile? Ce grozăvie poate ascunde acuzaţia potrivit căreia Papalitatea „a adăpat toate neamurile cu vinul mâniei curviei ei”? Nimic grav în adăparea unui însetat… dar contează enorm cu ce-l adăpi. Iniţial, acest vin a fost (şi încă mai este) vinul învăţăturilor false, vinul smulgerii jertfei necurmate, care „îi permite” acesteia în mod perfect să joace rolul lui Dumnezeu pe Pământ (1Tes. 2:4), jucându-se în mod deliberat cu iertarea Lui, oferind-o oamenilor din toate naţiunile Pământului în schimbul adorării, închinării. Însă la un moment dat, după ce jertfa necurmată va fi (fost) repusă în drepturi (în sensul că pământul va fi luminat de slava soliei neprihănirii prin credinţă) vinul curviei oferit de aceasta va deveni un alt fel de vin, un vin al mâniei, stârnită de „zvonuri, venite de la răsărit şi miazănoapte” (Dan. 11:44), un vin al măcelului.

„Şi am văzut pe femeia aceasta, [„Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.” - Apoc. 17:5] îmbătată de sângele sfinţilor [...] Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitori pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei [...]. Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al prorocilor.”

Apoc. 17:6,2; 16:6

Atât de mare este ura cauzată de acest vin al curviei încât pune în umbră egalitatea, libertatea şi toleranţa ecumenică menite să caracterizeze mileniul al treilea! Într-un asemenea context, aceste două fericiri sunt menite să ne ofere mângâiere: „Ferice de cine va ajunge până la o mie trei sute trei zeci şi cinci de zile.” „Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul. – ’Da’ zice Duhul, ’ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează’ ” (Dan. 12:12; Apoc. 14:13).

      Solia celui de-al treilea înger

„Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua şi nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!”

Apoc. 14:9-11

Dacă centralitatea soliei primului înger e mila lui Dumnezeu şi centralitatea soliei celui de-al doilea înger este reprezentată de dreptatea lui Dumnezeu, vom vedea că mesajul celui de-al treilea înger se concentrează indirect pe sfinţi (cei 144.000) şi punerea acestora deoparte pentru Dumnezeu.

Asemenea capitolului 12 din Daniel, capitolul 14 din Apocalipsa vorbeşte despre o cronologie: mai întâi este văzut un înger zburând prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, apoi este văzut cel de-al doilea înger, urmat apoi de al treilea; în final este prezentat venind pe un nor alb un Fiu al omului care avea pe cap o cunună de aur iar în mână o seceră ascuţită.

Mesajul celui de-al treilea înger îşi va atinge împlinirea în momentul în care vinul învăţăturilor false al Babilonului se transformă în vinul mâniei desfrânării, moment în care „cornul cel mic”, în urma zvonurilor venite de la „răsărit şi miazănoapte” îşi schimbă atitudinea şi „va porni cu o mare mânie ca să prăpădească cu desăvârşire pe mulţi” (Dan. 11:44). Papalitatea („cornul cel mic”) nu va aborda această atitudine persecutorie prin propriile forţe („el va fi tare, dar nu prin puterea lui însuşi” – Dan. 8:24), ci prin puterea împăraţilor pământului cu care a „curvit” (Apoc. 17:2). Acest sprijin universal de care va beneficia se referă în principal la o legiferare a acţiunilor sale sub o nouă ordine mondială prin care va încerca să arunce la pământ prin schimbare pe plan mondial a Legii lui Dumnezeu.

Schimbarea Legii lui Dumnezeu marchează momentul în care Babilonul din prostituată devine fiară iar cei cu care aceasta „a curvit” devin icoana fiarei care revendică închinare. În confuzia generată de mânia lor („neamurile se mâniaseră” – Apoc. 11:18) aceştia vor face ca oamenii să poarte un „semn” pe mână sau pe frunte pentru a avea o evidenţă clară a celor care le sprijină principiile (li se închină) şi a celora care sunt „împotriva” lor.

Ideea ca oamenii să primească un semn pe frunte sau pe mână nu aparţine fiarei, nici icoanei acesteia, ci aparţine celui care va fi în acele zile, mai evident ca oricând, stăpânitorul şi domnul lumii acesteia: Satana. Va fi o tentativă pe faţă de a lua locul lui Dumnezeu în gândurile şi acţiunile oamenilor, căci Satana ştie că Dumnezeu va pune deoparte pe poporul Său pentru a fi protejat şi acesta are tot interesul să ducă în rătăcire pe cât mai mulţi.

Înainte de ieşirea din Egipt, Dumnezeu a poruncit ca fiecare casă izraelită să aibă pe tocul uşilor un semn cu sângele unui miel care fusese sacrificat drept jertfă de ispăşire; urma un semn distinctiv şi ocrotitor în faţa mâniei lui Dumnezeu de atunci:

„În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi [...] de la oameni până la dobitoace; şi voi face judecata împotriva tuturor zeilor Egiptului: Eu, Domnul. Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nicio urgie atunci când voi lovi ţara Egiptului.”

Exod 12:12-13

Semnul lui Dumnezeu din vremea aceasta este pe de-o parte, un semn al odihnei mântuirii, este Sabatul zilei a şaptea, zi în care Mântuitorul S-a odihnit în mormânt după ce a realizat marea lucrare de ispăşire. Este semnul jertfei pe care El a făcut-o pentru noi, semnul sfinţirii noastre; pe de altă parte, este un semn al Legii, întrucât la creaţiune, după ce Dumnezeu „a făcut cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele”, în ziua a şaptea S-a odihnit; „de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.”

„Le-am dat şi Sabatele Mele să fie ca un semn între Mine şi ei pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul care-i sfinţesc. Sfinţiţi Sabatele Mele, căci ele sunt un semn între mine şi voi, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!”

Ezec. 20:12,20

„Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile si să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.”

Exod. 20:8-11

În Egiptul vremurilor la care ne-am referit mai sus, marcarea tocului uşilor cu un semn al jertfei oferea oportunitatea oricărui suflet care se afla în acel moment în casa ce purta semnul de a fi salvat. Astfel, era suficientă doar prezenţa în acea casă pentru a fi salvat, fără necesitatea de a apela prin credinţă la sângele mielului jertfit. Astăzi contextul este cu totul altul: dacă cel ce poate manifesta credinţă rămâne în luptă şi poate chiar moare în ea, dar de partea Mielului junghiat, cel ce nu manifestă credinţă automat se coalizează cu vrăşmaşul. Ceea ce ne sigilează pentru Dumnezeu nu este intrarea noastră pe poarta Sabatului, ci intrarea pe poarta Jertfei, intrare realizată prin credinţă, printr-o relaţie personală cu Cel ce S-a declarat pe Sine a fi Uşa:

„Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit.” „Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămânea în voi [...] Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele [...] Dacă aduceţi multă roadă [...] Dacă păziţi poruncile Mele veţi rămânea în dragostea Mea.”

Ioan 10:9; 15:4,7-8,10

Sigilarea aceasta se va face de către un înger care are pecetea lui Dumnezeu (Apoc. 7:2-3) pe care urmează să o pună pe fruntea slujitorilor Săi; acest sigiliu este văzut de către îngeri. După cum în Egipt casele care aveau pe toc semnul jertfei nu au fost atinse de nicio urgie, îngerii vor proteja în mod similar pe toţi oamenii sigilaţi de către Dumnezeu:

„Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopţii, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care umblă în întuneric, nici de molima care bântuie ziua în amiaza mare. O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. Doar vei privi cu ochii şi vei vedea răsplătirea celor răi. Pentru că zici: ’Domnul este locul meu de adăpost!’ şi faci din Cel Prea Înalt turnul tău de scăpare, de aceea nicio nenorocire nu te va ajunge, nicio urgie nu se va apropia de cortul tău. Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească.”

Ps. 91:5-11

Dacă prostituata menţionată mai sus a turnat un vin al desfrânării ei, după încheierea timpului de proclamare a soliei celui de-al treilea înger, Dumnezeu este Acela care va turna un „vin al mâniei” Sale ce va fi „turnat neamestecat în paharul mâniei Lui” (Apoc. 14:10), vin pe care îl va turna tuturor închinătorilor fiarei şi icoanei acesteia, precum şi celor ce au primit cu bună ştiinţă semnul ei pe frunte sau pe mână.

„Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii tăi prorocii, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!”

Apoc. 11:18

Proiecţie anticipativă cu ochii minţii pentru viitor: trăim ultimele zile ale istoriei Pământului iar sigilarea copiilor lui Dumnezeu s-a încheiat. Cele patru vânturi ale Pământului, simbol al mâniei lui Dumnezeu au fost dezlegate să lovească pământul, marea, copacii, totul (Apoc. 7:1;16:1-21). Mânia lui Dumnezeu este vărsată potir după potir pe pământ, peste închinătorii unui dumnezeu, tată al minciunii (Ioan 8:44).

„Şi am auzit un glas tare, care venea din Templu şi care zicea celor şapte îngeri: ’Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!’ ”

Apoc. 16:1

„Al treilea a vărsat potirul lui în râuri şi în izvoarele apelor. Şi apele s-au făcut sânge. Şi am auzit pe îngerul apelor zicând: ’Drept eşti Tu, Doamne, care eşti şi care erai! Tu eşti Sfânt pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al prorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge. Şi sunt vrednici.’ ” „Răsplătiţi-i cum va răsplătit ea şi întoarceţi-i de două ori cât faptele ei. Turnaţi-i îndoit în potirul în care a amestecat ea. Pe cât s-a slăvit pe sine însăşi şi s-a desfătat în risipă, pe atât daţi-i chin şi tânguire!”

Apoc. 16:4-6; 18:6-7

Promisiunile Antihristului pentru cei care i se vor închina şi vor accepta primirea semnului numelui lui – 666 (de trei ori „şapte fără unu”; neprihănire umană, adevăr omenesc, judecată umană; toate acestea fără Dumnezeu), semnul zilei lui – Duminica (ziua întâi a săptămânii) pe frunte şi pe mână, sunt arătate şi înfăţişate oamenilor în adevărata lor natură: false şi pline de amăgire. Primirea semnului Antihristului în loc de pace, siguranţă şi fericire divine le va aduce nimic altceva decât nelinişte, disperare şi moarte. În dreptul lor se împlinesc cuvintele:

„Aşa că legământul vostru cu moartea va fi nimicit, învoiala voastră cu locuinţa morţilor nu va dăinui. Când va trece urgia apelor năvălitoare, veţi fi striviţi de ea. Ori de câte ori va trece, vă va apuca; căci va trece în toate dimineţile, zi şi noapte şi numai vuietul ei vă va îngrozi. Patul va fi prea scurt ca să te întinzi în el şi învelitoarea prea îngustă ca să te înveleşti cu ea. Căci Domnul se va scula ca la muntele Peraţim şi Se va mânia ca în valea Gabaonului ca să-Şi facă lucrarea, lucrarea Lui ciudată ca să-Şi împlinească lucrul, lucrul Lui nemaiauzit.” „Şi nici ziua şi nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!”

Isa. 28:18-21; Apoc. 14:11

„Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie a ieşit un glas tare care zicea: ’S-a isprăvit!’ Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare, cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile [metropolele] neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare ca să-i dea potirul de vin al mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit. O grindină mare ale cărei boabe cântăreau aproape un talant a căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinii, pentru că această urgie era foarte mare.” „Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: ’Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?’ ”

Apoc. 16:17-21; 6:14-17

Solia celui de al treilea înger vizează pe de-o parte oamenii (atât pe cei care s-au sfinţit prin intermediul jertfei lui Hristos, cât şi pe cei ce n-au făcut-o) iar pe de altă parte, acesta vizează urmările acţiunilor lor în dreptate (fie viaţă veşnică cu Dumnezeu, fie ruină şi ocară cu urmări veşnice).

Întreita solie îngerească evidenţiază încă o dată (asemenea mesajului din Daniel) cele trei obiective împotriva cărora Satana şi-a îndreptat atacurile de-a lungul istoriei mântuirii: mila (ispăşirea, jertfa necurmată) lui Dumnezeu, dreptatea (Legea) lui Dumnezeu şi sfinţii care le mărturisesc prin tot ceea ce au şi sunt.

      4. Ce legătură există între smulgerea jertfei necurmate şi descoperirea fiilor, sfinţilor lui Dumnezeu?

Atâta timp cât nu ne întoarcem privirile spre jertfa lui Hristos de pe Golgota, Dumnezeu nu va mai face nicio minune a gloriei Sale în mijlocul creştinismului. Atâta timp cât privim neîncetat doar spre noi şi idolii noştri moderni şi nu ne aţintim privirile spre „Cel care a făcut cerurile şi pământul, marea şi izvoarele apelor” şi spre Cuvântul Său, nu numai în inimile noastre, dar şi în întreaga lume nu va fi altceva decât secetă spirituală, întuneric spiritual, decădere spiritual… într-un cuvânt, moarte spirituală. Va fi o secete spirituală cauzată de absenţa Duhului Său, lipsă pe care nicio altă lucrare autentică sau contrafăcută n-o vor putea suplini. Singura soluţie pe care o avem este întoarcerea privirii noastre cu toată puterea inimii şi a minţii spre Cel care a părăsit slava Cerului şi S-a dat drept jertfă de ispăşire pentru noi şi păcatele noastre.

„Ascultaţi-Mă, voi care umblaţi după neprihănire, care căutaţi pe Domnul! Priviţi spre stânca din care aţi fost ciopliţi, spre gaura gropii din care aţi fost scoşi.” „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit.”

Isa. 51:1; 1Cor. 2:2

Situaţia de acum a creştinismului autentic, dar şi a celui contrafăcut nu se deosebeşte cu nimic de situaţia poporului lui Dumnezeu din trecut, când adevărata închinare şi jertfa necurmată care o însoţea (neprihănirea prin credinţă prefigurată de aceasta) au fost aruncate la pământ, smulse din inimile şi minţile oamenilor. Acum mii de ani a apărut un om aparent neînsemnat din mulţime pe care Dumnezeu, în îndurarea Sa faţa de Israel l-a ales să aducă lumii o solie care nu era altceva decât o invitaţie a lui Dumnezeu la o întoarcere de la idoli spre jertfa ispăşitoare. Pentru început, avertizarea acestui om pe nume Ilie consta în faptul că în ţară nu va mai fi apă (1Împ. 17:1). Trecuseră zile, luni, ani chiar în care întreg poporul a aşteptat ploaia, însă, ca şi cum Dumnezeu nu părea să audă ruga oamenilor, ploaia mult aşteptată parcă se încăpăţâna să nu vină. Situaţia era de o gravitate nemaiîntâlnită. Întreg poporul este chemat la muntele Carmel şi pus în faţa unei alegeri între Baal (un dumnezeu de metal, lemn sau piatră) şi Dumnezeu; este momentul în care ei realizează că simpla lor alegere însemna de fapt mai mult, şi se transpunea în acţiuni cu implicaţii mult mai profunde ce privesc închinarea, aducerea de jertfă, slăvirea unuia sau a altuia dintre dumnezei. Momentul aprinderii jertfei de către adevăratul Dumnezeu a fost momentul care îi aduce pe israeliţi în faţa unei manifestări glorioase a puterii Sale şi în acelaşi timp la o conştientizare profundă a faptului că se închinaseră unor dumnezei falşi în mâinile cărora îşi încredinţaseră din neştiinţă sau ignoranţă speranţele, idealurile, jertfele.

„Când a văzut tot poporul lucrul acesta, au căzut cu faţa la pământ şi au zis: ’Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu.’ ”

1Împ. 18:39

Era momentul crucial în care oamenii prezenţi acolo au uitat complet de idolii în faţa cărora se închinaseră, precum şi de prorocii lui Baal şi ai Astarteei. În faţa lor era doar Unul singur, Unul pe care-L uitaseră de mult, Unul a cărui manifestare n-o mai văzuseră în viaţa lor luând o asemenea amploare. Era momentul manifestării bucuriei lor la vederea demonstraţiei lui Dumnezeu. Dumnezeu era din nou viu în mijlocul lor iar de această dată, în centrul atenţiei lor se afla acum mai mult decât oricând jertfa. Însă poporul avea nevoie nu numai de un Dumnezeu viu, ci şi de un Dumnezeu care să răspundă nevoilor lor, un Dumnezeu care să le ofere apă. Prin cuvintele: „Domnul este adevăratul Dumnezeu!” aceştia îşi mărturisiseră păcatul de a se fi închinat unor chipuri şi de a fi idolatrizat expresii false de dumnezeu. Astfel, naţiunea era pregătită să primească ploaia, expresie vie a binecuvântării lui Dumnezeu de care aceştia aveau atâta nevoie şi… ploaia a venit, rod al mijlocirii insistente a lui Ilie.

Dumnezeu vrea astăzi să-Şi descopere slava într-o lume care n-a mai văzut de mult o manifestare autentică a puterii Sale. Au trecut aproape două mii de ani de când omenirea a văzut slava lui Dumnezeu manifestată la Cincizecime (moment în care creştinismul a fost adus la existenţă), aproape două mii de ani de secetă spirituală manifestată prin lipsa Duhului Sfânt în plinătatea Lui. Dumnezeu are nevoie astăzi de oameni hotărâţi, asemenea lui Ilie, pregătiţi să asculte şi să împlinească Cuvântul Său, renunţând la arderea propriilor altare închinate unor dumnezei care nu-şi pot dovedi autenticitatea. Dumnezeu are nevoie de oameni gata să renunţe la obiceiurile lor greşite în gândire şi comportament, să lase deoparte acele obiceiuri pe care Cuvântul lui Dumnezeu nu le susţine; are nevoie de oameni care, indiferent de circumstanţe, să stea de partea Adevărului, oricâtă jertfă personală ar implica acest aspect.

Dumnezeu nu are nevoie astăzi de altceva decât de cuvintele de pocăinţă rostite de copiii Săi în faţa demonstraţiei Jertfei de pe Golgota, cuvinte rostite de oameni care să conştientizeze ispăşirea propriilor lor păcate prin moartea Fiului lui Dumnezeu, singura Fiinţă căreia, ca o rezonanţă a inimii, sufletul lor ar trebui să adreseze cuvintele: „Domnul este adevăratul Dumnezeu!” (1Împ. 18:39) A sosit timpul să facem tot ce ne stă în putinţă spre a ne reconsacra Domnului cu tot ce avem şi suntem; mai mult decât atât, avem obligaţia de a ne reconsidera poziţia cu privire la solia neprihănirii prin credinţă şi de a o propovădui cu putere.

„În viziunile de noapte mi-a trecut pe dinainte o scenă foarte impresionantă. Am văzut un imens glob de foc căzând peste unele clădiri frumoase, pricinuind nimicirea lor instantanee. Am auzit pe cineva spunând: ’Noi ştiam că judecăţile lui Dumnezeu vin asupra pământului, dar n-am ştiut că vor veni aşa de curând.’ Alţii, cu glasuri jalnice, spuneau: ’Aţi ştiut! Atunci de ce nu ne-aţi spus? Noi n-am ştiut.’ De fiecare parte auzeam cuvinte asemănătoare de reproş.

M-am trezit într-o mare mâhnire. Din nou am adormit şi părea să fiu într-o mare adunare. Cineva cu autoritate vorbea adunării, înaintea căreia era întinsă o hartă a lumii. El spunea că harta descria via lui Dumnezeu care trebuia cultivată. Când lumina din cer strălucea asupra cuiva, acela trebuia să reflecte lumina şi asupra altora. Lumini urmau să fie aprinse în multe locuri şi de la luminile acestea şi alte lumini aveau să fie aprinse.

Se repetau cuvintele: ’Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce-şi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară [unul luat, altul lăsat] şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii [Dumnezeu] n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic şi luminează celor din casă [Pământ]. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor ca ei să vadă faptele voastre bune [isprăvile celor înţelepţi] şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri [temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă]’ (Mat. 5:13-16).

Am văzut raze de lumină strălucind din oraşe şi din sate şi din locurile de sus şi din cele de jos ale pământului. Cuvântul lui Dumnezeu a fost ascultat şi drept urmare erau monumente pentru El în fiecare oraş şi sat. Adevărul lui era proclamat oriunde în lume.

Apoi harta aceasta fusese îndepărtată şi o alta a fost pusă în locul ei. Pe ea lumina strălucea numai în puţine locuri. Restul lumii era în întuneric, numai o licărire de lumină ici şi colo. Călăuza noastră spunea: ’Întunericul acesta este rezultatul că oamenii urmau propria cale. Ei au nutrit tendinţe spre rău, moştenite sau cultivate. Ei au făcut din punerea la îndoială şi căutarea de greşeli, ocupaţia principală a vieţii lor... Ei au ascuns lumina sub obroc.’ ”²

Asemenea Israelului din vechime şi noi suntem puşi în faţa unei alegeri, pe care trebuie să o facem nu mâine, ci azi. Depinde doar de noi în ce măsură demonstraţia de pe Carmel se va reedita. Depinde de fiecare dintre noi ce atitudine adoptăm faţă de lumina soliei lui Dumnezeu, odată ce lumina a fost primită. Alegerea mea şi a ta contează enorm, nu doar pentru binele nostru veşnic, ci pentru slava şi onoarea lui Dumnezeu, îndreptăţirea caracterului Său înaintea unei lumi ce piere din cauza păcatului.

Zilele Pământului sunt numărate. Omenirea are din nou nevoie de o redescoperire a slavei lui Dumnezeu, asemenea celei de la Cincizecime iar aceasta înseamnă ploaie târzie, ploaie din abundenţă a Duhului Sfânt în inimile noastre. A trecut mult de când solia neprihănirii prin credinţă îşi aşteaptă împlinirea. A trecut parcă prea mult timp în care s-a aşteptat ploaia târzie, dar aceasta nu a venit. Dar ploaia târzie ne-a fost promisă. Trebuie doar să împlinim condiţiile iar primul pas este să avem curajul să-I acordăm lui Dumnezeu o şansă. E ocazia Lui de a se îndreptăţi în faţa unei lumi condamnate care are nevoie de o deplină înţelegere jertfei Sale ispăşitoare. Pentru asta, Dumnezeu are nevoie de oameni; are nevoie de mine şi de tine prin care El să-Şi proiecteze imaginea în lume.

„Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac [acest veac] şi în veci de veci.”

Dan. 12:3

Omenirea aşteaptă descoperirea profetizată a fiilor şi fiicelor lui Dumnezeu. Nimic nu va fi atât de sublim şi de măreţ ca prezenţa lui Hristos în lume care trăieşte şi se descoperă prin om. Ferice de cei care se abandonează în mâinile Lui ca act al credinţei personale! Ferice de cei care înţeleg solemnitatea timpului în care trăiesc şi fac tot ce le stă în putinţă pentru a-şi pregăti templul inimii în vederea primirii ploii târzii, această revărsare fără precedent a binecuvântărilor lui Dumnezeu sub formă de torente de slavă… din lacrimi de Cer şi de dor! A mai rămas loc în templul inimii tale?