Însuşi Dumnezeu (Ilie – ebr.) L-a părăsit pe Domnul Isus Hristos. Cel care L-a condus în toate, Cel a cărui voie a împlinit-o nu mai era cu El. Dumnezeirea, ale cărei legături nu au fost întrerupte nici măcar prin actul întrupării (prezenţa Duhului fiind cu Isus încă din pântecele Mariei) pe cruce S-a despărţit: Tatăl şi Duhul de o parte (ascunşi în norul întunecat) şi Fiul lui Dumnezeu şi al Omului de cealaltă (pe cruce), atârnând între cer şi pământ iar între Ei un zid veşnic – păcatul omului.

În dimineaţa învierii, Duhul lui Dumnezeu şi cel mai înalt rang îngeresc coboară din slava Cerului spre mormântul întunecat, loc unde era închis în adormire veşnică Părintele veşniciei (Isaaia 9:6). Cel ce a dat omului suflare de viaţă, acum era lipsit de ea. Îngerii dau piatra la o parte. În momentul în care îngerul Gabriel Îl strigă, Duhul Sfânt (Romomani 8:11) restabileşte legătura între Sine, Fiul şi Tatăl, unind astfel ceea ce a fost despărţit prin păcatele omenirii (pe Fiul lui Dumnezeu de Tatăl Său). Relaţia care fusese întreruptă este astfel restabilită iar Fiul cel adormit în moarte prin Sine revine la viaţă, El Însuşi fiind Viaţa (Ioan 14:6; 15:26; 2:19,21; 10:15,17-18).

Despărţirea dintre om şi Dumnezeu cauzată de păcat L-a determinat pe Cel ce este Dragoste să excludă din Sine pe singurul Său Fiu astfel încât, oricine crede în El să nu mai moară (prin acceptarea păcatului, rupând astfel relaţia), ci să aibă viaţa veşnică în Fiul Său. Plata păcatului (cea a ruperii relaţiei cu Dumnezeu) prin încălcarea Legii Sale veşnice (oglindirea caracterului Său) trebuia să fie moartea veşnică. Hristos a venit şi a plătit El propria noastră vină, făcându-Se păcat pentru noi, suportând mânia lui Dumnezeu în locul nostru.

„Pedeapsa care ne dă pacea [cu şi de la Dumnezeu] a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi [de păcatul care e în noi].”

Isa. 53:5

Dumnezeu, prin moartea Fiului Său nu a vindecat doar erupţiile păcatului de pe feţele noastre ce ar trebui să reflecte chipul Său, ci ne-a vindecat în profunzime. El ne-a tămăduit (1 Petru 2:24) inima astfel încât din ea să izvorască roada Duhului Sfânt (Gal. 5:22-23).

Isus, prin marele sacrificiu pe care L-a făcut pentru noi prin alegerea Sa de a fi o jertfă de ispăşire, a băut un pahar amar pe care, la momentul conştientizării despărţirii de sursa şi obiectul suprem al dragostei Sale (Tatăl şi Duhul) ar fi vrut să-l dea la o parte. Însă Dumnezeu, din dragoste pentru om a spus: Tu trebuie să bei paharul pentru ca aceşti fii pierduţi ai Mei să fie răscumpăraţi; şi astfel, a acceptat să soarbă un potir al morţii, al ruperii unei relaţii de o aşa strânsă legătură încât erau Una (rupere echivalentă cu moartea) iar prin puterea botezului Său merge înainte spre Golgota, spre moartea Sa şi învierea noastră dintre cei morţi. Paharul pe care l-a băut Isus Hristos în Ghetsemani trebuie să-l bem şi noi (ultima generaţie), însă contextul şi forma acestui act diferă. Cu botezul Lui (acel botez care L-a pregătit şi întărit să bea paharul) trebuie să fim şi noi botezaţi.

Paharul Lui a fost acela de a face în totalitate voia lui Dumnezeu (Mat. 26:39); a fost un jug pentru El, dar nu un jug de înrobire, ci unul al slobozeniei.

„Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.” „Căci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul: voi pune Legea Mea [Maleahi 4:4] înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor iar ei vor fi poporul Meu [Malaleahi 4:6]. Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: ’Cunoaşte pe Domnul!’ Căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul.” „În zilele acelea, în vremea aceea – zice Domnul – se va căuta nelegiuirea lui Israel şi nu va mai fi, şi păcatul lui Iuda şi nu se va mai găsi; căci voi ierta rămăşita pe care o voi lăsa.”

Mat. 11:29-30; Ier. 31:33-34; Ier. 50:20

Plinătatea Duhului Sfânt (botezul cu care a fost botezat Isus) ne-a fost promisă şi nouă:

„Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi. Tot ce are Tatăl este al Meu; de aceea am zis că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi.” „Şi voi, copii ai Sionului, bucuraţi-vă şi veseliţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, căci El vă va da ploaie la vreme, vă va trimite ploaie timpurie şi târzie, ca odinioară [...] şi veţi şti că Eu sunt în mijlocul lui Israel, că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru şi nu este altul afară de Mine şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară. După aceea voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor proroci, bătrânii voştri vor visa visuri şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna Duhul Meu, în zilele acelea.”

Ioan 16:13-15; Ioel 2:23,27-29

Ce-i de făcut ca toate acestea să se împlinească în dreptul fiecăruia dintre noi? Cuvintele Celui ce prin moartea Lui a pregătit şi a făcut posibilă realizarea lor în noi răsună prin Duhul din Ceruri, încercând să găsească drum spre inima noastră:

„Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea. Odată ce Stăpânul casei Se va scula şi va încuia uşa şi voi veţi fi afară şi veţi începe să bateţi la uşă şi să ziceţi: ’Doamne, Doamne, deschidă-ne!’ Drept răspuns El vă va zice: ’Nu ştiu de unde sunteţi.’”

Luc. 13:24-25

Cât de solemn e timpul în care trăim! Judecata trece prin dreptul nostru şi e posibil chiar acum să ne fie rostite aceste cuvinte!? E îngrozitor să te crezi copil al lui Dumnezeu, să te crezi mântuit şi totuşi să fii de fapt afară unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor iar mulţi dintre cei pe care ani de zile i-ai dispreţuit, să fie salvaţi, dând năvală pe uşa cea strâmtă ca răspuns al invitaţiei Duhului şi a Miresei în odaia de nuntă a Mielului, în casa şi locaşurile cereşti pregătite de El.

Mulţi dintre noi aşteaptă evenimentele finale pentru a face ceva serios în dreptul lor prin propria alegere de a fi sau a nu fi total de partea lui Dumnezeu. Evenimentele pe care le aşteptăm să aibă loc cândva în viitor sunt în proces de derulare chiar acum. Aşteptăm decretul, acea lege care să ne conştientizeze mai profund de faptul că suntem străini şi călători pe acest Pământ şi că într-o clipă putem pierde tot ce până acum a reprezentat pentru noi totul(bunuri materiale, valori spirituale prost însuşite). Atâta timp cât ne complacem unei existenţe fără Dumnezeu, ne va fi practic imposibil să-I spunem atunci „Da”. Ploaia târzie este elementul cheie de care avem nevoie acum pentru a fi în stare să bem atunci până la fund acel potir al mâniei neamurilor.

Dacă inimile noastre nu au fost curăţate înaintea ploii târzii prin binecuvântarea (pocăinţa) ploii timpurii, ploaia târzie va cădea pe lângă noi. Dacă nu vom fi binecuvântaţi de Dumnezeu prin această reînviorare de la faţa Sa, de cine vom putea fi binecuvântaţi când se va da decretul, acea lucrare a Satanei pe care acesta, în disperarea sa, o va urzi împotriva celor ce mărturisesc prin viaţa şi cu buzele lor dreptatea şi harul lui Dumnezeu?

„Acolo [în Sanctuar] L-am văzut pe Isus, un impunător Mare Preot, stând înaintea Tatălui. La tivul veşmântului Său era un clopoţel şi o rodie, un clopoţel şi o rodie. Cei ce se ridicaseră cu Isus [datorită primirii luminii cereşti] îşi înălţau credinţa către El, în Sfânta Sfintelor şi se rugau: ’Tată, dă-ne Duhul Tău!’ Atunci Isus a suflat peste ei Duhul Sfânt. În acea suflare era lumină, putere şi multă dragoste, bucurie şi pace.

M-am întors să mă uit la grupa [„celor indiferenţi care nu apreciaseră lumina nespus de puternică şi măreaţă, căreia i s-au împotrivit de îndată”] celor ce erau în continuare înaintea tronului; nu ştiau că Isus îi părăsise. Satana părea să fie lângă Tron, încercând să conducă lucrarea lui Dumnezeu. I-am văzut privind către tron şi rugându-se: ’Tată, dă-ne Duhul Tău.’ Atunci Satana a insuflat peste ei o influenţă nesfântă [autoritate lipsită de jertfă, de ispăşire, de neprihănire] în care era lumină şi multă putere, dar niciun pic de iubire, bucurie şi pace. Ţinta Satanei este de a-i ţine pe aceştia în amăgire şi să abată [prin ei] şi să amăgească pe copiii lui Dumnezeu.”¹

„Oamenii se grupează rapid sub steagul pe care şi l-au ales. Cu nelinişte aşteaptă, priveghează şi lucrează pentru arătarea Domnului nostru; de partea cealaltă alţii se grupează sub conducerea primului mare apostat. Puţini sunt aceia care cred din toată inima şi din tot sufletul că au de evitat un iad şi că au de câştigat un cer.

Criza se furişează asupra noastră. Soarele străluceşte pe cer trecând pe căile lui obişnuite şi cerurile încă mai arată slava lui Dumnezeu. Oamenii încă mai beau, sădesc, se căsătoresc şi dau în căsătorie. Negustorii încă mai cumpără şi vând, oamenii se mai aruncă unii asupra altora, luptându-se pentru locul cel mai de frunte. Iubitorii de plăceri se mai duc cu grămada la teatre, curse de cai, la jocuri de noroc. Deşi stăpâneşte cea mai mare agitaţie, ceasul de probă este aproape să se încheie şi fiecare caz pe punctul de a fi hotărât pentru veşnicii. Satana vede că timpul este scurt. El a pus pe toţi agenţii lui la lucru pentru ca oamenii să fie agitaţi, înşelaţi, ocupaţi, şi fermecaţi până va trece ziua cercării şi uşa milei se va închide pentru totdeauna.

Cu solemnitate, ni se aduc de-a lungul veacurilor cuvintele de avertizare ale Domnului, rostite pe muntele Măslinilor. ’Luaţi seama la voi înşivă ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia; şi astfel ziua acea să vină fără veste asupra voastră.’ Luca 21:34.”²

Clipele se scurg în graba lor de a uni peste veacuri două mari şi glorioase evenimente, de a uni chiar azi prin oameni, strigătul Fiului lui Dumnezeu de pe Cruce – expresie apogeu a paharului şi a botezului – cu strigătul Său cu glas de arhanghel, venind pe norii cerului în slavă. Acum ca şi atunci, tot Cerul se află-n agitaţie, căutând a impresiona omul, chemându-l la o alegere hotărâtă; pentru a lua decizia îţi mai sunt date doar clipe ce se scurg parcă mai repede ca niciodată. Orologiul vremii va bate curând gongul final, moment din care orice strădanie de a spune „Da” lui Dumnezeu va fi în zadar.

Pericolul cel mai mare este ca, în acest timp extrem de scurt şi preţios, preocupările noastre cotidiene (pe care le-am socotit întotdeauna extrem de urgente şi importante) să pună în umbră cea mai impetuoasă alegere: acceptarea invitaţiei la sfinţire (mântuire) şi prin aceasta, unirea celor două mari evenimente. Nu există şi nici nu va exista o mai mare responsabilitate încredinţată vreodată omului decât aceasta, dar nici satisfacţie mai mare decât îndeplinirea ei!

„Luaţi seama la voi înşivă ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia; şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră.” Luca 21:34