„Dar pentru că eşti căldicel, nici rece nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.” „Pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu; dar oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” „Şi oricărui va vorbi împotriva Fiului omului, i se va ierta; dar oricui va huli împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta.” Apoc. 3:16; Mat. 10:32-33; Luca 12:10

Cu siguranţă că aceste cuvinte sunt valabile astăzi mai mult ca oricând. Această răcire a dragostei şi starea de căldicel sunt una şi aceeaşi stare de amestecătură între cele de Sus cu cele de jos, adică amestecătură a dragostei dezinteresate (asemenea celei arătate la Cruce) cu egoismul nostru, cel datorită căruia Prinţul Cerului a trebuit să bea paharul mâniei lui Dumnezeu în locul nostru, până la fund. Cu referire strictă la această stare sunt cuvintele: „Am să te vărs din gura Mea”, cuvinte care nu reprezintă altceva decât acelaşi avertisment: „va fi lepădat înaintea Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Luca 12:9).

Aceste cuvinte îşi găsesc o împlinire specială în dreptul perioadei istorice a Bisericii lui Dumnezeu, a poporului Său din orice neam, seminţie sau limbă, numită Laodiceea (Apocalipsa 3:14), care înseamnă „Dreptatea sau judecata poporului”, ultima perioadă din cele şapte profetice (cea a ultimei generaţii) deoarece trăim în timpul judecăţii care are loc în Ceruri iar fără mijlocirea Marelui nostru Preot – Isus Hristos (1 Ioan 2:1; Evrei 7:26) suntem sortiţi morţii veşnice.

În contextul de faţă există o strânsă legătură între biruinţa prin sângele Mielului şi cuvântul mărturisirii noastre (pe de o parte) şi hula sau păcatul împotriva Duhului Sfânt (pe de cealaltă parte) deoarece, prin Duhul, sângele meritelor Mielului – prezentate în Sanctuar de către Marele Preot – ne curăţă inima, izvor al acţiunilor noastre, de orice întinare; prin Duhul Sfânt primim dragostea lui Dumnezeu şi o manifestăm ca o roadă a Sa (Galateni 5:22); prin Duhul primim şi avem un cuvânt al mărturisirii noastre (Luca 12:12), căci prin El vorbim şi trăim dragostea Lui manifestată în vieţile noastre ca urmare a ceea ce a făcut El, Dragostea pentru noi. Prin lucrarea Sa în noi, toate acestea sunt biruinţă asupra eului, asupra iubirii noastre de sine (firească de altfel) necurăţită de Duhul, biruinţă care ne conduce ca o minune a dragostei Sale – urmând exemplul Său de jertfă – până la a nu ne mai iubi nici măcar viaţa, în lipsa Lui. Astfel El, Mântuitorul, prin Duhul devine totul în noi şi pentru noi.

Avertismentul Duhului Sfânt prin Cuvânt, privind în atotştiinţa Sa în viitor până la generaţia Laodiceea este că, în zilele din urmă (când dragostea celor mai mulţi se va răci) vor fi timpuri grele, căci oamenii „vor fi iubitori de sine” (2 Timotei 3:2). Această situaţie ne conduce cu gândul spre un eveniment din trecut premergător judecăţii lui Dumnezeu prin potop, când „Dumnezeu a văzut că răutatea oamenilor era mare pe pământ” (Geneza 6:5); oamenii de atunci, ca şi cei de azi, erau plini de sine, erau uriaşi, viteji (Geneza 6:4), în stare de a face orice spre a realiza cel mai înalt ideal în „somnul” lor: un nume (Geneza 11:4).

Lumea şi tot ce reprezintă ea a fost nemulţumită de starea ei încă de la început. Oamenii încă de atunci au vrut ceva mai mult (Geneneza 3:5-6). Au vrut să devină Dumnezeu! Cât de ofensator la adresa unui Dumnezeu Dragoste, care l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, poate fi visul (aspiraţia) unei făpturi create de a tânji după atributele Creatorului ei, atribute ce nu pot fi nicicând dobândite întrucât Unul singur este şi va fi pentru totdeauna Dumnezeu. Urmarea actului lor a fost faptul că, în loc de slavă, în loc de evoluţie spre îndumnezeire, omenirea a decăzut prin acest păcat, stare nefericită în care se află şi astăzi. Astfel, păcatul a şters chipul lui Dumnezeu din noi, ne-a rupt de Dragoste şi de atunci, uitând de El – Dragostea, căutăm iubirea neîncetat în propriile noastre înălţimi (aspiraţii), asemenea babilonienilor care au înălţat un turn până la cer, o căutăm în noi, dar n-o găsim pentru că dragostea adevărată nu sălăşluieşte în iubire de sine, în dorinţa de „emancipare” spirituală sau în evoluţie egocentristă. Dragostea poate fi găsită doar la Dumnezeu pentru că El Însuşi este suprema Dragoste.

„Din dragoste pentru Mine vreau să lucrez! Căci cum ar putea fi hulit Numele Meu? Nu voi da altuia slava Mea.”

Isa. 48:11

Suntem oare conştienţi cât de mult a iubit Dumnezeu lumea (omul păcătos)? Suntem conştienţi noi oare cât de mult L-a costat demonstraţia a ceea ce înseamnă: „Nu voi da altuia SLAVA (CARACTERUL, DRAGOSTEA) Mea”?

„El [Hristos] cu toate că avea Chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ şi orice limbă să mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl că Isus Hristos este Domnul.”

Fil. 2:6-11

Omul Isus a demonstrat că omul poate avea dragoste doar atunci când DRAGOSTEA este în El prin prezenţa Duhului Sfânt. Fiul lui Dumnezeu a trebuit să se poarte ca oricare alt om, să fie ca oricare alt fiu al omului (Adam - Geneza 2:23), un Fiu al omului (Luca 3:38). S-a născut asemenea oricărui alt om. Din pântecele Mariei a fost umplut cu Duhul Sfânt asemenea lui Samson, lui Ioan şi a multor altora chemaţi şi aleşi; a fost botezat cu plinătatea Duhului Sfânt, asemenea ucenicilor Săi, mai târziu, la Cincizecime. I se descoperă chemarea, asemenea oricărui alt om cu o misiune specială (în cazul Său, la vârsta de doisprezece ani, pe când se afla în Templul de la Ierusalim). Asemenea apostolilor, minunile pe care le face sunt înfăptuite prin Duhul Sfânt (şi îngeri), El fiind făcut „pentru puţină vreme mai prejos de îngeri” (Evrei 2:7).

Isus ca Fiu al omului Şi-a sfârşit lucrarea de a-L proslăvi pe Tatăl înainte de Golgota. Golgota a fost ultima picătură a unui pahar veşnic pus la gură în Ghetsemani, pahar pe care doar un Dumnezeu veşnic putea să-l bea. Plata încălcării Legii de către omul păcătos o putea face doar un Om (Geneza 2:16,17) care avea DRAGOSTEA în El prin Duhul Sfânt şi acest Om să fie un Dumnezeu veşnic ca şi Dragostea, Legea încălcată. El, Hristos Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiu al omului a plătit prin moartea Sa iubirea de sine a omului, dorinţa acestuia de emancipare spirituală prin eforturi personale. Şi a plătit scump, mult prea scump.

Ce facem noi? Noi Îl jertfim încă o dată pe Hristos atunci când noi vorbim, ne străduim să ne dezvoltăm, să ne emancipăm spiritual, să ne sfinţim fără El. Nu vrem să înţelegem ce înseamnă „S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi.” Încercăm să ne îmbrăcăm singuri cu haina lui Hristos, cu prezenţa Lui. Pretindem a crede în Mielul divin în timp ce încercăm să ne emancipăm eul, lupul din noi care L-a sfâşiat pe Mielul lui Dumnezeu. Încercăm să ne facem singuri haine de Miel ca să ne acoperim inima de lup. În zadar însă! Ignorăm Cuvântul care spune că din inimă ies gândurile, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele, lucruri care mânjesc pe om... A hrănit şi a crescut nişte copii iar ei s-au răzvrătit împotriva Lui. Boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său; dar casa Lui nu-L cunoaşte, nu ia aminte la El. Vai, ce neam păcătos, încărcat de fărădelegi suntem, sămânţă de nelegiuiţi, copii stricaţi! Am părăsit pe Domnul, am dispreţuit pe Sfântul lui Israel. I-am întors spatele! Ce alte pedepse să ne mai dea, când noi ne răzvrătim mai rău? Din tălpi şi până în creştet nu se găseşte nimic sănătos în noi, ci numai răni nelegate şi nealinate cu untdelemnul prezenţei Lui iar dacă ţara ne e pustiită, e pentru că păcatul nostru o nimiceşte... Vai de noi, păstorii lui Israel, care ne paştem pe noi înşine. Nu trebuie păstorii să pască turma? Turma Lui rătăceşte pe munţi şi pe toate dealurile înalte; oile Lui sunt risipite pe toată faţa ţării şi nimeni nu se îngrijeşte de ele, nici nu le caută.

Să ascultăm cuvântul Lui! Să luăm aminte la Legea Lui! Ce-i trebuie Lui mulţimea sacrificiilor noastre? E sătul! Când venim şi ne înfăţişăm înaintea Lui, cine ne cere astfel de lucruri? Să nu-I mai aducem servicii nefolositoare, căci Îi este scârbă de tămâia noastră. Nu vrea adunările noastre de sărbătoare pentru că nu poate să vădă păcatul unit cu bucuria. Urăşte sărbătorile noastre. I-au ajuns o povară. Când ne înălţăm mâinile spre El, Îşi întoarce ochii de la noi; şi oricât ne-am ruga, nu poate să ne asculte, căci mâinile ne sunt pline de sânge, sângele Lui la care apelăm ori de câte ori am păcătuit, însă nu pentru vindecare de păcat, ci pentru a scăpa de vinovăţie şi de urmările lui în dreptate.

Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să ne mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să ne audă. Nelegiuirile noastre pun un zid de despărţire între noi şi Dumnezeul nostru. Păcatele noastre ne ascund faţa Lui şi Îl împiedică să ne asculte. Mâinile ne sunt mânjite de sânge. Buzele noastre spun minciuni şi limba noastră vorbeşte nelegiuiri. Nu ne place neprihănirea, nu ne judecăm cu dreptate. Ne bizuim pe lucruri deşarte, rostim minciuni, zămislim fărădelegi. Avem o inimă împietrită şi răzvrătită. Ne răzvrătim, Îi întoarcem spatele în loc să zicem în inimile noastre: „Să ne temem de Domnul, Dumnezeul nostru care dă ploaie la vreme, ploaie timpurie şi ploaie târzie şi ne păstrează săptămânile hotărâte pentru seceriş”. Din pricina nelegiuirilor noastre nu are loc ceea ce Îşi doreşte de mult timp să revărse peste noi. Păcatele noastre sunt cele ce ne privează de aceste binecuvântări. Toţi am ajuns nişte necuraţi şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi ca o frunză şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul. Nu este nimeni care să cheme Numele Lui sau care să se trezească şi să se alipească de El; de aceea Şi-a ascuns faţa Lui şi ne lasă să pierim din pricina fărădelegilor noastre.

Să ne întoarcem şi să ne abatem de la nelegiuirile noastre ca să nu ne ducă neprihănirea noastră făcută fără El la pieire! Să lepădăm de la noi toate fărădelegile prin care am păcătuit, să ne facem rost de o inimă nouă şi un duh nou! Să ne întoarcem dar la Dumnezeu şi vom trăi! Să ne întoarcem acum la El cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet! Să ne sfâşiem inimile, nu hainele şi să ne întoarcem la Domnul, Dumnezeul nostru. Căci El este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate.

„Veniţi, să ne întoarcem la Domnul! Căci El ne-a sfâşiat, dar tot El ne va vindeca; El ne-a lovit, dar tot El ne va lega rănile. El ne va da iarăşi viaţa în două zile; a treia zi ne va scula şi vom trăi înaintea Lui. Să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul! Căci El [Duhul Sfânt] se iveşte ca zorile dimineţii şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară care udă pământul!”

Osea 6:1-3

Ce făgăduinţe minunate! Am fost răi, tot ce-am făcut a fost numai nelegiuire; am trăit departe de El, I-am întors spatele, nu L-am vrut Domn în inimile noastre; prin viaţa noastră I-am batjocorit Numele, L-am dezonorat, ne-a fost ruşine de El, uneori ne-am revoltat împotriva Lui, am urât binele şi am iubit răul. Ne-am fălit cu noi înşine şi cu faptele noastre, ne-am crezut înţelepţi, oameni cu nume. Am râvnit la lucruri cereşti care nu ne pot aparţine, ne-am zidit turnuri spre cer ca să-L sfidăm, să arătăm că putem şi noi în felul nostru, lipsit de dragoste şi egoist, să fim ca El. Ne-am făcut creatori, ne-am făcut stăpânitori peste alţii, am agonisit ca să putem trăi independenţi de El şi de dragostea Lui. Am făcut în noi şi pentru noi o dragoste contrafăcută, însă toate acestea le-am făcut în zadar; fericirea-i departe de noi iar în sufletele noastre simţim acea povară de care singuri nu ne putem descotorosi şi mai grav, ne simţim neputincioşi în faţa păcatului, robi în pretenţiile noastre de oameni slobozi de Dumnezeu.

Totuşi, acest Dumnezeu Dragoste ne invită la masa Lui să cinăm împreună ca să ne umple viaţa cu sens şi binecuvântare. Câtă iubire faţă de cei ce n-ar merita nimic! Şi totuşi El ne invită, stăruie pe lângă sufletele noastre să venim, să ne întoarcem la El, singura binecuvântare care în acea ultimă zi contează. Să venim acum, căci doar azi mai avem timp şi această posibilitate de a ne face rost de un suflet nou, de o inimă plină de dragoste şi de o viaţă schimbată de către El, după chipul şi asemănarea vieţii Lui! Ar fi prea păcat să refuzăm o inimă de Dumnezeu în formă de dragoste aşezată în lacrimi de dor, în sudoare şi sânge adunate în Ghetsemani şi pe cruce...

Timpul în care trăim e prea solemn ca să trecem pe lângă el şi să nu-i înţelegem valoarea. Nu ne putem permite să ignorăm momentul în care orologiul timpului va bate pentru ultima oară. Cerul ne-a pus la dispoziţie experienţe, istorie, mărturii scrise pentru ca să recunoaştem ziua chemării acasă şi să căpătăm Harul promis. Ne revine datoria ca din cele ce ne-au fost puse la dispoziţie să recunoaştem invitaţia de a asalta Împărăţia Cerurilor, invitaţie făcută de Dumnezeu fiecăruia dintre noi.

„Am visat [Wiliam Miller (1782-1849)] că Dumnezeu mi-a trimis printr-o mână nevăzută o cutiuţă [lumina Sanctuarului Ceresc] lucrată artistic, din lemn de abanos şi împodobită cu măiestrie. Cutiuţa avea o cheie. Am luat-o numaidecât şi am deschis-o. Am descoperit spre mirarea şi uimirea mea că era plină de bijuterii, diamante, pietre scumpe, piese de aur şi argint de diferite mărimi şi valori. Acestea aveau fiecare locul hotărât în cutiuţă şi străluceau de o măreţie şi de o lumină asemenea soarelui. Am considerat că nu trebuie să mă bucur numai eu de această privelişte măreaţă, deşi inima mea era extaziată de strălucirea frumuseţii şi de valoarea conţinutului. De aceea am pus cutiuţa pe masă în camera mea şi am anunţat că toţi cei care doresc pot să vină să vadă o strălucire şi o măreţie pe care niciun om n-a văzut-o vreodată.

Oamenii au început să vină; la început mai puţini, dar numărul lor creştea mereu. Din primul moment în care au privit cutiuţa s-au uimit şi au strigat de bucurie. Dar când privitorii s-au înmulţit, aceştia au început să deranjeze pietrele scumpe [punctele de adevăr, doctrină]; ei le-au luat din cutiuţă şi le-au împrăştiat pe masă. Mă gândeam la un lucru şi anume că proprietarul cutiuţei şi al bijuteriilor le va cere iarăşi din mâna mea şi că eu, dacă permit ca ele să fie risipite, nu voi mai putea niciodată să le aşez în aceeaşi ordine în cutiuţă ca mai înainte. Simţeam că nu voi fi niciodată în stare să-mi iau o astfel de răspundere, că ar fi prea mare. Atunci am început să-i rog pe oameni să nu le mai atingă sau să le ia din cutiuţă, dar, cu cât îi rugam mai mult, cu atât mai mult ei le risipeau; în cele din urmă au fost împrăştiate în toată camera şi pe toate piesele de mobilier din ea. Apoi am observat că printre monedele curate ei au amestecat o mulţime de monede contrafăcute şi bani falşi. M-am revoltat la culme de purtarea rea şi nerecunoscătoare a acestor oameni şi am început să-i cert, dar cu cât le atrăgeam atenţia mai mult, cu atât mai mult ei risipeau bijuteriile şi monedele false printre cele curate.

În acel moment am devenit foarte enervat şi am încercat să-i dau cu forţa afară din cameră, dar pe când dădeam pe unul afară, alţi trei veneau în locul lui şi aduceau noroi, până ce monedele au fost acoperite de tot felul de mizerii şi nu mai puteau fi zărite. În cele din urmă ei mi-au rupt în bucăţele cutiuţa şi au aruncat-o la gunoi. Credeam că nimeni nu vede durerea mea; deznădăjduit şi descurajat cu totul, m-am aşezat de-o parte şi am început să plâng. Pe când plângeam şi jeleam această mare pierdere şi răspundere, mi-am amintit de Dumnezeu şi L-am rugat fierbinte să îmi trimită ajutor.

Curând după aceea s-a deschis uşa şi un bărbat [uriaşul] a intrat înăuntru. Atunci toţi oamenii au părăsit camera. El avea o mătură în mâna sa. A deschis ferestrele şi a început să măture şi să dea afară gunoiul şi praful din cameră. Am strigat la el să înceteze, pentru că în gunoi sunt risipite şi pietre scumpe. El mi-a zis să nu am niciun fel de teamă pentru că va avea grijă de ele. Pe când mătura el gunoiul şi praful, toate pietrele şi monedele false zburau pe fereastră asemenea unui nor şi vântul le lua cu el pe toate. În acest moment de mare confuzie (agitaţie), mi-am închis ochii să nu mai văd toate acestea, apoi, deschizându-i iarăşi, am observat că tot gunoiul dispăruse. Bijuteriile scumpe, diamantele se aflau din abundenţă pe jos.

Apoi a pus pe masă o cutiuţă mai mare şi mai frumoasă decât cea dintâi; a adunat toate pietrele scumpe, diamantele, monedele de aur şi de argint şi le-a aşezat în cutie în aşa fel încât una nu lipsea, deşi unele dintre diamante nu erau mai mari decât gămălia unui ac. Atunci m-a chemat să vin şi să văd. Am privit în cutie iar ochii mi-au fost orbiţi de splendoare. Giuvaerele aveau o strălucire de zece ori mai mare decât înainte. M-am gândit că fuseseră lustruite în nisip sub piciorul acelor persoane nelegiuite care le risipiseră şi le călcaseră în picioare. Erau aşezate într-o ordine minunată în cutie, fiecare la locul ei, fără o osteneală vizibilă din partea acelui bărbat. Am izbucnit în strigăte de bucurie şi de acest strigăt m-am trezit.”¹

„Am văzut [Ellen White (1827-1915)] că unii din poporul lui Dumnezeu sunt nechibzuiţi, unii leneşi şi nu veghează decât pe jumătate; ei nu recunoşteau timpul în care trăiesc, nu recunoşteau că bărbatul cu mătura venise [Isaia 28:2] şi că unii se aflau în primejdia de a fi măturaţi (înlăturaţi) [Isaia 28:1,3-4]. L-am rugat fierbinte pe Isus să mai îngăduie puţin timp pentru salvarea lor şi să-i facă să-şi dea seama de starea lor de primejdie, spre a se pregăti mai înainte de a fi pentru totdeauna prea târziu. Îngerul a zis: ’Nimicirea a venit asemenea unei furtuni puternice.’[Isaia 28:2] Eu am rugat pe înger să se îndure, să salveze pe cei ce au iubit această lume, care au ţinut prea mult la averile lor şi n-au voit să renunţe la ele şi să le sacrifice ca să urgenteze solii (mesagerii) în demersul lor de a hrăni oile flămânde care piereau din lipsă de hrană spirituală.

Când am văzut cum sărmanele suflete mureau fără a auzi adevărul prezent şi mulţi care mărturiseau credinţa în adevăr le lăsau să moară prin aceea că reţineau mijloacele necesare pentru săvârşirea lucrării lui Dumnezeu, priveliştea a fost prea dureroasă pentru mine şi l-am rugat pe înger să mă scutească de ea. Am văzut că atunci când lucrarea lui Dumnezeu avea nevoie de mijloacele lor, ei plecau asemenea tânărului din Matei 19:16-22 [^a] plini de întristare. Curând va veni urgia apelor năvălitoare [Isaia 28:15,17-20] şi va răpi tot avutul lor cu sine; atunci va fi prea târziu pentru a mai jertfi bunuri pământeşti spre adunarea unor comori în ceruri.

Apoi L-am văzut pe gloriosul Salvator, măreţ şi maiestuos, cum a părăsit bogăţiile măririi şi a venit în această lume întunecată şi însingurată pentru a-Şi da viaţa preţioasă şi a muri, Cel drept pentru nedrepţi. El a purtat cele mai oribile batjocuri şi dispreţuiri; a purtat cununa de spini şi picături mari de sânge I-au curs sub formă de sudoare în grădina Ghetsemani în timp ce păcatele întregii lumi zăceau asupra Lui. Îngerul m-a întrebat: ’Pentru ce?’ Ah! Am văzut şi ştiam că pentru noi. El a suferit toate acestea pentru păcatele noastre, pentru ca prin preţiosul Său sânge să ne răscumpere pentru Dumnezeu!

I-a adus din nou înaintea ochilor mei pe aceia care nu erau dispuşi să jertfească bunurile acestei lumi pentru salvarea sufletelor care pier – pentru a le fi trimis adevărul cât timp mai stă Isus în faţa Tatălui, mijlocind cu sângele, suferinţele şi moartea Sa – pe când solii lui Dumnezeu aşteptau, fiind gata să meargă şi să ducă adevărul salvator pentru a putea fi sigilaţi cu sigilul viului Dumnezeu. Multora dintre cei care pretind a crede adevărul prezent le vine greu să dea solilor lui Dumnezeu puţinul necesar din ceea ce de fapt, le-a fost dat de către Dumnezeu numai spre administrare.

Din nou mi-a fost adusă înainte imaginea lui Isus, suferinţele şi iubirea Sa cea mare care L-a determinat să-Şi dea viaţa pentru oameni; mi s-a arătat şi viaţa acelora care pretind a fi urmaşii Săi, care deţin bunurile acestei lumi, dar cărora le vine foarte greu să ajute lucrării de salvare a sufletelor. Îngerul m-a întrebat: ’Vor putea aceştia intra în Împărăţia Cerurilor?’ Altul a răspuns: ’Nicidecum, niciodată! Acei care n-au simţit niciun interes pentru lucrarea lui Dumnezeu pe Pământ, nu vor putea să cânte în Ceruri cântarea iubirii răscumpărătoare.’ Am văzut că lucrarea cea fulgerătoare pe care o face Dumnezeu pe Pământ va fi împlinită pe deplin şi repede şi că solii vor trebui să acţioneze prompt, pe toate căile pentru a aduna turma cea risipită. Un înger a întrebat: ’Sunt toţi aceştia soli?’ Altul a răspuns: ’Niciodată, căci solii lui Dumnezeu au o solie.’

Eu am văzut că prin unii ce călătoreau fără să fi primit de la Dumnezeu nicio solie, lucrarea lui Dumnezeu fusese împiedicată şi dezonorată. Unii ca aceştia vor trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare bănuţ cheltuit pentru călătorii ce nu era necesar să le facă, de vreme ce aceşti bani ar fi putut sprijini lucrarea lui Dumnezeu; dacă aceşti soli chemaţi şi aleşi de Dumnezeu ar fi avut mijloacele necesare, atunci niciun suflet nu ar fi pierit din lipsă de hrană spirituală. Am văzut că şi cei ce erau destul de puternici pentru a lucra cu mâinile lor şi a sprijinii lucrarea lui Dumnezeu vor fi tot atât de reţinuţi în sacrificiu cum au fost şi ceilalţi cu averea şi bunurile lor.

Cernerea cea mare a început şi va continua şi toţi aceia care nu sunt dispuşi la a lua o poziţie hotărâtă şi de nezdruncinat pentru Dumnezeu şi pentru lucrarea Sa vor fi cernuţi. Îngerul zise: ’Crezi că va fi cineva constrâns să aducă jertfă? Cu niciun chip; jertfa trebuie adusă dintr-o voinţă liberă.’

Am strigat către Dumnezeu să cruţe pe poporul Său, din care mulţi erau slăbănogiţi şi pe moarte. Apoi am văzut cum judecăţile Celui Atotputernic au venit repede şi l-am rugat pe înger să se adreseze poporului în propria-şi limbă. El mi-a zis: ’Toate tunetele şi fulgerele de pe Sinai nu vor putea mişca pe aceia care nu se lasă mişcaţi de adevărurile clare ale Cuvântului lui Dumnezeu, cum nicio solie a niciunui înger nu-i va trezi din somnul lor.’

După aceea am văzut frumuseţea şi chipul plăcut al lui Isus. Haina Sa era mai albă decât albul cel mai alb. Niciun grai nu poate exprima frumuseţea-I şi măreţia. Absolut toţi cei ce au păstrat poruncile lui Dumnezeu vor intra în Cetate, vor mânca din pomul vieţii şi vor fi totdeauna cu Isus a cărui înfăţişare va străluci ca soarele amiezii.”²

Trăim momente solemne! Evenimentele din jurul nostru, împlinirea profeţiilor şi starea lumii ne somează la o adevărată consacrare şi la reînnodarea legăturilor noastre cu Cerul. Lumea din jurul nostru are nevoie de reprezentări fidele ale chipului Mântuitorului prin oameni călăuziţi la orice pas de Duhul lui Hristos, motivaţi fiind de iubirea vărsată pe Cruce unde Dumnezeu a dat totul, prin Fiul Său, atât pentru întreg universul cât şi pentru un singur om. Suntem dispuşi să dăruim şi noi aceeaşi iubire? Doar o relaţie autentică cu El ne poate deschide ochii pentru a putea vedea unde suntem şi cât mai este din „noapte”. Fericirea, adevărata împlinire o întâlnim numai atunci când uităm de noi şi de pretenţiile noastre şi cu privirile îndreptate spre Cruce şi spre iubirea întinsă în palmele Sale zdrobite pentru om, vom da tot ceea ce El ne cere, vom face totul pentru a salva cât mai mult din ceea ce se îndreaptă spre pieire: pe fiii Săi care prin legătura jertfei Lui sunt fraţii noştri.

Prin profetul Isaia, Dumnezeu ne-a pus înainte două drumuri spre a alege doar unul dintre ele: fie solia de la Domnul „ca o furtună puternică” care să conducă spre „o cunună strălucitoare şi o podoabă măreaţă” (Isa. 28:1-6), fie „grindina [ce] va surpa locul de scăpare al neadevărului şi apele [ce] vor îneca adăpostul minciunii […] Când va trece urgia apelor năvălitoare, veţi [vom] fi striviţi de ea. Ori de câte ori va trece, vă [ne] va apuca; căci va trece în toate dimineţile, zi şi noapte şi numai vuietul ei vă [ne] va îngrozi” (Isaia 28:17-19).

„Atunci s-a apropiat de Isus un om şi I-a zis: ’Învăţătorule, ce bine să fac ca să am viaţa veşnică?’ El i-a răspuns: ’De ce mă întrebi: ’Ce bine?’ Binele este Unul singur. Dar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.’ ’Care?’ I-a zis el. Şi Isus i-a răspuns: ’Să nu ucizi; să nu preacurveşti; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta;’ şi: ’Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ Tânărul I-a zis: ’Toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinereţea mea; ce-mi mai lipseşte?’ ’Dacă vrei să fii desăvârşit’ i-a zis Isus ’du-te de vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino şi urmează-Mă.’ Când a auzit tânărul vorba aceasta, a plecat foarte întristat, pentru că avea multe avuţii.”