„Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot am să te vărs din gura Mea. Fiindcă tu zici: ’Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic!’ şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol. Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc ca să te îmbogăţeşti şi haine albe ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care îi iubesc. Fii plin de râvnă dar şi pocăieşte-te! Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie. Cine are urechi să asculte ce spune Bisericilor Duhul.” Apoc. 3:14-22

Dar fiindcă tu eşti acel căldicel, nici rece, nici în clocot te va vărsa din gura Lui; va închide uşa pentru tine. Noi nu înţelegem ce înseamnă căldicel în ochii Domnului. Durerea lui Isus cu privire la starea noastră nici de rece, nici de clocot nu este o simplă figură de stil. Este mai de preferat în ochii Săi a fi rece decât a fi căldicel. E grav ca în scurtul timp care ne-a mai rămas să rămânem căldicei; Marele Preot ne va vărsa din gura Lui şi fără mijlocirea Sa, uşa Sanctuarului deschisă acum în dreptul nostru se va închide pentru totdeauna.

În clipa de faţă îngerii sunt într-o continuă alergare între Cer şi Pământ; pe deoparte, aduc raportul vieţii noastre clipă de clipă iar pe de altă parte, duc apelurile noastre la meritele sângelui jertfei Mielului lui Dumnezeu sacrificat pe Calvar. Cum va fi cazul tău? Tu decizi! El, Mângâietorul stă şi bate şi aşteaptă. Curând va fi nevoit să ia şi El aceeaşi atitudine, a noastră, a „uşii închise” şi să ne închidă o uşă pe care nimeni, nici chiar dragostea Lui faţă de noi să n-o mai poată deschide. Astăzi dacă auzi glasul Lui, fiule, fiică, deschide-I! Are cele mai mari binecuvântări pentru tine, pentru acum şi lucruri de nedescris pentru veşnicii. Căieşte-te de păcatele tale! Numai Dumnezeu cunoaşte valoarea ta. Te iubeşte cu o iubire veşnică. Prinde-te de El prin credinţă şi pocăieşte-te! Pentru ce vrei să mori?

Tu eşti căldicel şi e grav în ochii Domnului şi tu nu-ţi dai seama. Noi credem că a fi căldicel înseamnă a amesteca neprihănirea lui Dumnezeu atribuită cu „neprihănirea” noastră; că noi facem binele şi răul până la un punct iar apoi Hristos preia ştafeta, El şterge răul nostru sau rămânerea noastră în urmă şi duce mai departe binele nostru până la final şi cei premiaţi în final vom fi noi care, din amabilitate, Îi vom ceda premiul Lui. Ei bine, această aşa-zisă „colaborare de echipă” dintre noi în care când eu, când El suntem pe rând la conducere e falsă! De ce? Pentru că Dumnezeu nici în dreptul lui Isus Hristos, Domnul nostru nu a acceptat aşa ceva. Privind la viaţa Lui, nu vom găsi nicicând această colaborare „de echipă” între El şi Tatăl, ci observăm că El, Isus a lăsat cursa doar în mâna Tatălui. În viaţa Lui nu a fost „Eu şi Tu, Tată”, ci „Numai Tu, Tată” după cum reiese din Scripturi şi după cum a încercat să îi înveţe şi pe ucenicii Săi în cei trei ani şi jumătate cât a stat în mijlocul lor:

„De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-aţi cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl [...] Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi că Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui. Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrurile acestea. Adevărat, adevărat vă spun că cel ce crede în Mine va face şi el lucrurile pe care le fac Eu.”

Ioan 14:9-12a

Acelaşi lucru ne este arătat în mod clar şi prin învăţătura dată sau corecţia aplicată tânărului bogat care venise la El cu întrebarea: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” iar El cu o oarecare durere în inimă, durere provocată de neînţelegerea de către acesta a principiului de bază al mântuirii, îi spune: „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu” (Marcu 10:18). Probabil că la auzirea acestor cuvinte, şocaţi fiind de un astfel de răspuns mustrător din partea Unuia care la orice pas făcea binele, am rosti şi noi: „Atunci cine poate fi mântuit?”

Isus nu ne lasă prea mult adânciţi în frământarea noastră şi ne răspunde, evidenţiind în câteva cuvinte esenţa fiecărui act, gest, cuvânt, gând, sentiment de bunătate din viaţa Lui, arătând spre sursa Lui de bunătate, neprihănire, ce e în acelaşi timp şi sursa noastră: „Ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18:27).

Când Scripturile afirmă clar: „Toate faptele voastre bune sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64:6) acest cuvânt al lui Dumnezeu nu se referă la motivaţie (adică, dacă am o motivaţie greşită şi faptele mele vor fi mânjite de ea şi implicit dacă aceasta este una bună, în mod obligatoriu şi faptele mele vor fi bune). Acest lucru este doar în parte adevărat, căci în versetul următor Dumnezeu face referire la relaţie, reproşând că nu este invocat Numele (caracterul) Său în acţiunile noastre; noi dormim iar acest somn e sinonim cu moartea spirituală, în sensul că suntem rupţi de Viaţă, nu suntem zidiţi în El în sensul amintit de Isus: „Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă [roada Duhului, Galalateni 5:22,23, nu roada lui – păcatul, Isaia 64:6]; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5).

„Nu este nimeni care să cheme Numele Tău sau care să se trezească şi să se alipească de Tine: de aceea ne-ai ascuns Faţa Ta şi ne laşi să pierim din pricina nelegiuirilor noastre.”

Isa. 64:7

Prin influenţa noastră noi suntem fie cu El, fie cu Satana. Cuvintele Domnului rostite în dreptul lui Petru: „Înapoia Mea, Satano [...] căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci ale oamenilor” (Matei 16:23) sunt valabile în dreptul multora dintre noi. Situaţia noastră însă, ca şi cea a lui Petru, nu este fără speranţă. Asemenea lui Petru, noi oscilăm: când Dumnezeu este Cel care se foloseşte de noi, când vrăjmaşul, căci cu câteva momente mai înainte, Petru sub inspiraţie divină spune: „Tu eşti Hristosul!” (Matei 16:16) iar Domnul îl fericeşte, spunându-i: „Ferice de tine Simone [...] Petru [gre. „Petros”] şi pe această piatră [gre. „petra”] voi zidi biserica Mea” (Matei 16:17-18). Relaţia cu Cerul (petra) care-l inspirase (Matei 16:17) pe Petru (Petros) avea să fie fundamentul Bisericii, pentru că el fără prezenţa Duhului Sfânt nu putea avea nimic bun în sine.

Când privim viaţa lui Petru şi vedem unde l-a dus această pendulare între a fi cu Dumnezeu şi a fi fără El (între a nu fi nici în clocot, nici rece) ar trebui să ne îngrozim. De aceea azi încă ni se spune, fiindcă mai e har: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu va împietriţi inimile!” (Evrei 4:7), întrucât cuvintele: „Binele este Unul singur” (Matei 19:17) şi „la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă” (Matei 19:26) sunt cea mai bună veste pe care ne-o poate transmite Evanghelia. Prin relaţie cu un astfel de Dumnezeu Dragoste, Atotputernic, oricine poate fi mântuit... şi totuşi, mulţi dintre noi vor fi măturaţi, trecuţi prin cernere şi găsiţi prea uşori. Cum e posibil?! „Eşti căldicel [şi dacă nu te trezeşti şi nu te alipeşti de Viaţă] am să te vărs din gura Mea”.

Ce înseamnă la Tine, Doamne „eşti căldicel” ca să ştiu cum să fiu în clocot? Ce să fac sau cum Mă poţi mântui acum, la „sfârşitul zilelor”, înainte de a veni ziua Ta, ziua aceea mare şi înfricoşată?

„Atunci [Acum] Împărăţia Cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea Mirelui. Cinci dintre ele erau nechibzuite şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, nu au luat cu ele şi untdelemn [au ieşit fără vase!], dar cele înţelepte, împreună cu candelele au luat şi untdelemn în vase. Fiindcă Mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit. La miezul nopţii s-a auzit o strigare: ’Iată Mirele, ieşiţi-I în întâmpinare!’ Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: ’Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele.’ Cele înţelepte le-au răspuns: ’Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei ce vând untdelemn şi cumpăraţi-vă!’ Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn a venit Mirele: cele ce erau gata au intrat cu El în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa. Mai pe urmă au venit şi celelalte fecioare şi au zis: ’Doamne, Doamne, deschide-ne!’ Dar El, drept răspuns, le-a zis: ’Adevărat vă spun că nu vă cunosc [relaţia]!’ ” Mat. 25:1-12

Există o strânsă legătură între Pilda celor zece fecioare şi Solia către Laodiceea, între fecioarele înţelepte şi a fi în clocot sau sigilat, între fecioarele neînţelepte şi starea de căldicel, vărsat din gura Domnului. Cele zece fecioare reprezintă Laodiceea, reprezintă pe toţi închinătorii Celui de Sus, după cum urmează: cinci dintre ele în clocotul prezenţei Duhului Sfânt şi celelalte cinci în starea călduţă a păcatului. Între ele există o singură, însă fundamentală deosebire: cele nechibzuite „nu au untdelemn” iar cele înţelepte „au undelemn în vase.”

În contextul ultimei generaţii, untdelemnul reprezintă neprihănirea lui Hristos, vasul reprezintă Duhul Sfânt iar candela, credinciosul. Cine are vas, adică Duh Sfânt de la Isus – ca împlinire a cuvintelor „nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14:18) – are, prin şi de la Duhul Sfânt, neprihănire atribuită (oferită), revărsată în şi peste el. Cine nu are vas (Duh Sfânt) implicit nu poate avea nici neprihănire, căci cea făcută de om este asemenea unei haine mânjite, neacceptată de Dumnezeu. Iată în ce constă cernerea: cine are vas (Duh Sfânt) şi în consecinţă neprihănire, rămâne în via lui Dumnezeu, având roade de la El iar cine nu are vas va fi smuls şi legat în snopi de către îngeri, asemenea neghinei pentru ardere (Matei 13:30,49-50).

Duhul Sfânt (vasul) este canalul prin care se revarsă neprihănirea lui Hristos din Sanctuarul ceresc în inimă. Această revărsare din abundenţă a neprihănirii lui Hristos atribuită-mi mă unge, mă pune deoparte pentru Dumnezeu, sălăşluieşte în mine, mă transformă şi mă curăţeşte; mai mult, datorită ei Duhul lui Dumnezeu luminează prin mine roadele Sale (neprihănirea împărtăşită) celor din jur astfel încât, „ei, văzând faptele voastre bune să slăvească pe Tatăl vostru [singurul Bun] care este în ceruri” (Matei 5:16).

Neprihănirea împărtăşită, cea care luminează prin omul făcut neprihănit este aceeaşi „care vine de sus, de la Tatăl luminilor” (Iacov 1:17), adică e cea atribuită, cea care m-a uns prin Duhul. Neprihănirea nu e ceva făcut de om şi nici nu poate fi, după cum lumina nu e produsul candelei, a obiectului în sine, ci a untdelemnului vărsat din vas. Rolul omului este acela de a se pune la dispoziţie, de a se lăsa uns, curăţit, sfinţit. Hristos a zis că, dacă aude cineva glasul Său şi deschide uşa, fără ca El să aştepte nimic altceva în plus din partea omului, El va intra la acesta şi va cina cu el (ceea ce pune El pe masă, nu omul ce e sărac şi gol), privilegiu amintit şi prin cuvintele:

„Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el [prin Duhul] şi vom locui împreună cu el.”

Ioan 14:23

Problema însă este că noi, prin naştere din Adam (care a ales păcatul în locul Dragostei) suntem fii ai păcatului. Păcatul nu e ceea ce facem fără Dumnezeu, ci este ceea ce suntem în lipsa Lui. După cum Dumnezeu prin natura Sa este dragoste, tot aşa şi noi în mod natural suntem păcat. Faptele noastre bune („neprihănirea” noastră) nu sunt înaintea sfinţeniei Sale nimic altceva decât „o haină mânjită”, deşi poate considerată de noi frumoasă, nepetecită şi din cel mai preţios material.

A fi căldicel în ochii lui Dumnezeu înseamnă a lumina untdelemnul nostru, untdelemn făcut poate cu trudă şi sudoare, scrâşnind din dinţi, dar totuşi amestecat cu egoism. Căldicel nu înseamnă că nu luminăm. Acuzaţia este că luminăm lumina noastră, uitând că Unul singur e bun şi anume Dumnezeu. Toate faptele, jertfele, consacrările, slujirile noastre fără (rupţi de) Dumnezeu sunt de condamnat, indiferent cât de bună şi solidă ar fi motivaţia.

Tu zici în „neprihănirea” ta: „sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic” (Apocalipsa 3:17) şi nu-ţi dai seama că eşti de fapt... căldicel! Propria „neprihănire” pe care o etalăm mai mult sau mai puţin, Îl împiedică pe Dumnezeu să ne ofere neprihănirea Lui sau îndreptăţirea Sa. Când candela noastră e plină de noi înşine, Dumnezeu nu toarnă nimic prin Duhul Său şi nici nu poate, întrucât El nu amestecă SLAVA Sa cu a nimănui. El nu poate vedea binele luat la un loc cu răul, cu atât mai mult nu poate să amestece binele Său cu răul „neprihănirii” noastre, pentru că binele Său (Slava Lui) ar nimici untdelemnul nostru (păcatul) şi împreună cu el, candela (adică pe mine); astfel, starea noastră de căldicel, prezenţa „neprihănirii” personale, a untdelemnului nostru ne privează de cele mai mari binecuvântări.

„Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre [untdelemnul, „neprihănirea” voastră] pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund faţa Lui [prezenţa Lui] şi-L împiedică să vă asculte!”

Isa. 59:1-2

„Neprihănirea” noastră (făcută fără El), undelemnul nostru ridică un zid între vas (Duhul Sfânt) şi candelă (noi). Oricât ar vrea Vasul să se reverse asupra candelei nu poate face acest lucru. Binecuvântările Lui se revarsă până la zid (plafon), unde şi rămân; nu pot pătrunde până mai jos, în inimile noastre. Acest zid Îl împiedică să ne audă (Isaia 59:1-2) şi în acelaşi timp ne împiedică pe noi să-I auzim glasul (Apocalipsa 3:20), să auzim bătăile inimii Sale la uşa inimii noastre, tânjind să-I răspundem.

Nu există stare mai rea decât aceasta de căldicel. Lumina celui căldicel, a ta, haina ta strălucitoare, dar mânjită te îndreptăţeşte asemenea cărturarilor din vechime să zici că vezi, când de fapt eşti orb, orbit de lumina ta, atât de orbit încât nu mai vezi Lumina:

„Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina [neprihănirea] Vieţii.” „Oricine crede în El [nu în sine] nu este judecat; dar cine nu crede [în Hristos, ci se încrede în sine] a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul [lumina lor] decât lumina pentru că faptele [„neprihănirea”] lor erau rele. Căci oricine face răul [Binele este unul Singur] urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează pentru adevăr vine la lumină pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.”

Ioan 8:12; 3:18-21

Ce ar trebui să fac pentru a fi mântuit?

Duhul Sfânt este cel simbolizat prin apă şi prin vânt; ca să fiu umplut cu El trebuie să mă nasc din nou, să mă lepăd de mine, să renunţ la mine, prin pocăinţă să mă întorc cu faţa spre Dumnezeu, să mă vărs înaintea Lui. Trebuie să mă golesc de mine însumi, de undelemnul „neprihănirii” mele. Trebuie să golesc candela mea plină de autoîndreptăţire.

Pe măsură ce mă golesc şi astfel lepăd untdelemnul meu, focul meu străin, zidul de despărţire dintre Dumnezeu şi mine se risipeşte ca un nor. Eu, nemaiavând untdelemnul meu, devin rece. Privind la El şi jertfa Lui îmi dau seama de starea mea de ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol; lumina mea se stinge şi de abia acum candela mea scoate fum, tămâie. Strig asemenea lui Bartimeu, cerşetorul sărac şi orb: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!” (Marcu 10:47) Mai strig o dată, mai tare, mai insistent, asemenea psalmistului: „Ai milă de mine, Dumnezeule!” (Psalm 51:1-10). Ca şi orbul ţi-arunci haina ta mânjită şi din starea în care te afli, sari, te trezeşti din somnul morţii spirituale şi vii la Isus.

„Orbul [...] a venit la Isus. Isus [...] i-a zis: ’Ce vrei să-ţi fac?’ ’Învăţătorule’, I-a răspuns orbul, ’Să capăt vederea!’ şi Isus i-a zis: ’Du-te, credinţa ta te-a mântuit.’ Îndată orbul şi-a căpătat vederea şi a mers pe drum după Isus.”

Marcu 10:50-52

Există o luptă de dus, dar nu lupta cu păcatul. Orbul n-a depus niciun efort să vadă prin sine, ştia că acest lucru e imposibil. O viaţă întreagă a încercat, însă în zadar. Lupta se dă cu Isus; este o luptă a credinţei în care nu mă las, nu-I dau pace, insist după binecuvântare. E lupta de a realiza şi menţine o relaţie vie cu El. În momentul în care te-ai apropiat de El, L-ai atins prin credinţă şi te-a atins ca răspuns la credinţa ta în El, vei fi vindecat şi vei merge cu El, dependent fiind de El, asemenea lui Bartimeu, cerşetorul sărac şi orb.

Aceeaşi putere miraculoasă, acelaşi cuvânt, aceeaşi atingere te poate îmbogăţi şi pe tine cu aurul iubirii şi credinţei curăţite prin foc, poleindu-ţi astfel candela prin Duhul Sfânt; te poate îmbrăca şi pe tine cu haine albe stropite şi sfinţite în sângele Său ca să nu ţi se vadă goliciunea din suflet. Haina lui Hristos este o haină care te îmbracă în primul rând pe dinăuntru şi mai apoi pe dinafară, întrucât goliciunea noastră e mai întâi în inimă şi din „prinosul” ei vorbesc acţiunile noastre. El Însuşi îţi va unge ochii ca să-L vezi pe El, Stânca mântuirii… şi toate acestea prin credinţă, prin cadenţa puterii ei.

Lucrarea de golire a candelei, starea de „rece” este tot o lucrare a Duhului Sfânt realizată în vieţile noastre cu acordul nostru. Este ploaia timpurie, menită să facă să rodească sămânţa Evangheliei în sufletele noastre. Umplerea candelei cu neprihănirea din vasul Duhului Sfânt reprezintă pentru ultima generaţie sigilarea ploii târzii, menită să coacă grâul în spic şi să dea roade, unuia două, altuia cinci, fiecăruia după cum Cel ce lucrează neprihănirea în noi, Duhul Sfânt voieşte. Naşterea niciodată nu poate fi lucrarea celui născut, ci întotdeauna a Celui ce naşte.

„Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.”

Ioan 1:12-13

„Religia Domnului Hristos însemnează mai mult decât iertarea păcatelor; ea însemnează îndepărtarea păcatelor şi umplerea locului rămas liber cu harul Duhului Sfânt. Însemnează iluminare spirituală şi bucurie în Dumnezeu. Ea însemnează o inimă eliberată de eu şi binecuvântată de prezenţa continuă a Domnului Hristos. Când Domnul Hristos domneşte în suflet, acolo este curăţie şi eliberare de păcat. Slava, plinătatea şi desăvârşirea planului Evangheliei sunt împlinite atunci în viaţă. Primirea Mântuitorului aduce strălucirea unei păci depline, a unei iubiri desăvârşite şi a unei asigurări perfecte.”¹

„Neprihănirea lui Hristos atribuită înseamnă sfinţenie, corectitudine, puritate. Până când nu ne este atribuită neprihănirea lui Hristos, nu putem avea o pocăinţă acceptabilă. Neprihănirea locuind în noi prin credinţă constă în dragoste, răbdare, umilinţă, toate virtuţile creştine. Neprihănirea lui Hristos, când este acceptată, devine o parte din fiinţa noastră. Toţi cei care au această neprihănire vor face faptele lui Dumnezeu. [...] Haina neprihănirii lui Hristos nu acoperă nicidecum păcate cultivate. Nimeni nu poate intra la ospăţul nunţii Mielului fără haina de nuntă care este neprihănirea lui Hristos.”²

„Dumnezeu nu acceptă altceva decât o consacrare fără rezerve. Creştinii fără tragere de inimă, păcătoşii, nu vor putea intra niciodată în Ceruri [...]. Creştinul adevărat îşi ţine ferestrele sufletului deschise către Cer. El trăieşte în comuniune cu Hristos. Dorinţa sa cea mai fierbinte este să devină din ce în ce mai mult asemenea lui Hristos.”³

„Hristos, şi acesta sacrificat, ar trebui să fie obiectul contemplării noastre, al vorbirii noastre şi al celor mai plăcute simţiri ale noastre.”⁴

„Niciodată inima omenească nu va cunoaşte fericirea până nu se va preda să fie modelată de Duhul lui Dumnezeu. Duhul face ca sufletul reînnoit să semene cu modelul, cu Isus Hristos. Prin influenţa Sa, vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu este schimbată în credinţă şi iubire iar mândria în umilinţă. Sufletul înţelege frumuseţea adevărului iar Hristos este onorat prin superioritatea şi desăvârşirea caracterului.”⁵

„Când ne supunem lui Hristos, inima noastră se uneşte cu inima Lui, voinţa noastră se contopeşte cu voinţa Lui, mintea devine una cu a Lui, gândurile sunt aduse în ascultare de El; noi trăim viaţa Lui. Aceasta înseamnă să fii îmbrăcat cu haina Lui.” „Dacă păstrăm ochii aţintiţi către Domnul, îngăduind inimilor noastre să izbucnească în cântări de mulţumire şi laudă la adresa Lui, vom avea o continuă prospeţime în viaţa noastră religioasă. Rugăciunile noastre vor fi asemenea unei conversaţii cu Dumnezeu, ca şi cum am vorbi cu un prieten. El ne va spune tainele Lui. Deseori vom trăi sentimentul plin de bucurie al prezenţei lui Isus. Adesea, inimile noastre vor fi pline de foc sfânt, în timp ce El comunică cu noi, aşa cum a făcut-o cu Enoh.”⁶

„Noi nu putem să ne folosim de Duhul Sfânt. Duhul trebuie să ne folosească pe noi. Prin Duhul Sfânt, Dumnezeu lucrează în poporul Său ’după plăcerea Lui şi voinţa şi înfăptuirea.’ Dar mulţi nu vor să I se supună. Ei vor să se conducă singuri. Din această cauză ei nu primesc darul ceresc. Duhul Sfânt este dat numai acelora care umblă smeriţi înaintea lui Dumnezeu şi aşteaptă călăuzirea şi harul Său.”⁷

„Fără Duhul lui Dumnezeu, simpla cunoaştere a cuvântului Său nu este de niciun folos. Teoria adevărului neînsoţită de Duhul Sfânt nu poate reînviora sufletul şi nici sfinţi inima. Cineva poate cunoaşte foarte bine poruncile şi făgăduinţele Bibliei; dar dacă Duhul lui Dumnezeu nu întipăreşte adevărul în inimă, caracterul nu poate fi transformat. Fără iluminarea Duhului Sfânt oamenii nu vor fi în stare să distingă adevărul de rătăcire şi vor cădea sub ispitele iscusite ale lui Satana.

Cei reprezentaţi prin fecioarele neînţelepte nu sunt ipocriţi. Ei au consideraţie faţă de adevăr, l-au apărat şi l-au susţinut. Unii ca aceştia se simt atraşi de cei care cred adevărul, dar nu s-au supus cu totul lucrării Duhului Sfânt. Ei nu au căzut pe Stâncă, Isus Hristos şi n-au lăsat firea lor veche să fie sfărâmată [...] s-au mulţumit cu o lucrare de suprafaţă. Ei nu cunosc pe Dumnezeu. Aceasta este clasa de credincioşi care în timp de primejdie vor striga: ’Pace şi siguranţă.’ Ei îşi liniştesc inimile şi nu se gândesc la vreun pericol. Dar când se trezesc din somnolenţa lor, încep să realizeze lipsa lor [prea târziu însă] şi roagă pe alţii să le dea cea ce le lipseşte. Solia Evangheliei a fost vestită; a fost făcută să se audă spunând: ’Celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată’ (Apocalipsa 22:17). Caracterul nu este transferabil. Nimeni nu poate crede în locul altuia. Nimeni nu poate primi Duhul în locul altuia. Nimeni nu-şi poate împărţi caracterul său cu altul, întrucât acesta este un rod al Duhului Sfânt. Şi dacă ’ar fi în mijlocul ei Noe, Daniel şi Iov, pe viaţa Mea – zice Domnul – că n-ar scăpa nici fii nici fiice, ci numai ei şi-ar mântui sufletul prin neprihănirea lor’ (Ezechel 14:20).

Doar în timp de criză caracterul se dă pe faţă. Când vocea plină de seriozitate proclamă în miez de noapte: ’Iată Mirele, ieşiţi-I în întâmpinare' şi fecioarele adormite s-au trezit din somnolenţa lor, atunci s-a văzut cine s-a pregătit pentru acest eveniment. Ambele părţi au fost luate prin surprindere; numai că o parte era pregătită pentru această împrejurare critică iar cealaltă parte a fost surprinsă nepregătită. [...] În noaptea idolatriei acestui Pământ, cele zece fecioare aşteaptă. Toate mărturisesc a fi creştine. Toate au o chemare, un nume, o candelă şi toate susţin că sunt în slujba lui Dumnezeu. În speranţă toate aşteaptă apariţia Domnului Hristos. Dar cinci dintre ele nu sunt pregătite. Aceste cinci fecioare vor fi luate prin surprindere şi îngrozite fiind, vor rămâne în afara sălii de ospăţ. [...]

Cele mai triste dintre toate cuvintele care au ajuns vreodată la urechea vreunui muritor vor fi acele cuvinte de osândă: ’Nu vă cunosc.’ Numai comuniunea cu Duhul Sfânt, pe care aţi desconsiderat-o însă, numai ea vă va face să vă bucuraţi împreună cu mulţimea cea plină de veselie, prezentă la ospăţul nunţii. Dar acum nu mai puteţi lua parte la această serbare. Strălucirea ei va cădea pe ochi ce nu văd iar cântecele ei pe urechi ce nu aud. Iubirea şi bucuria ei nu vor atinge nicio coardă a bucuriei în inima lumească, insensibilă. Voi sunteţi lăsaţi în afara cerului pentru că nu v-aţi pregătit spre a trăi în compania celor de acolo. [...]

Prin Duhul Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu este o lumină de îndată ce devine o putere transformatoare în viaţa aceluia ce L-a primit. Sădind în inimile lor principiile Cuvântului Său, Duhul Sfânt dezvoltă atunci în oameni atributele lui Dumnezeu. Lumina Slavei Sale – caracterul Său – trebuie să strălucească în urmaşii Săi. În acest fel, ei trebuie să slăvească pe Dumnezeu, să lumineze calea Mirelui spre Cetatea lui Dumnezeu, la ospăţul nunţii Mielului.

Venirea Mirelui a avut loc la miezul nopţii – ceasul cel mai întunecat. Tot astfel, venirea Domnului Hristos va avea loc în perioada cea mai întunecată a istoriei acestui Pământ. [...] Întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu a cuprins lumea. Oamenii pierd cunoştinţa despre caracterul Său. El a fost înţeles în mod greşit şi interpretat într-un mod greşit. În acest timp trebuie vestită o solie de la Dumnezeu, iluminatoare prin influenţa ei şi mântuitoare prin puterea ei. Caracterul Său trebuie făcut cunoscut. În întunericul acestei lumi trebuie să strălucească lumina Slavei Sale, lumina bunătăţii, a milei şi adevărului Său. Aceasta este lucrarea pe care profetul Isaia o descrie prin cuvintele: ’Suie-te pe un munte înalt ca să vesteşti Sionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul cu putere ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul, nu te teme şi spune cetăţilor lui Iuda: ’Iată Dumnezeul vostru! Iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere şi porunceşte cu braţul Lui. Iată că plata este cu El şi răsplătirile vin înaintea Lui’’ (Isaia 40:9-10).

Aceia care aşteaptă venirea Mirelui trebuie să spună poporului: ’Iată Dumnezeul vostru!’ Ultimele raze ale luminii harului, ultima solie de har care trebuie vestită lumii e o descoperire a caracterului iubirii Sale. Copiii lui Dumnezeu trebuie să dea pe faţă Slava Sa. În propria lor viaţă şi în propriul lor caracter ei trebuie să descopere ce a făcut Dumnezeu pentru ei. Lumina Soarelui Neprihănirii trebuie să strălucească prin fapte bune – prin cuvinte ale adevărului şi prin fapte de sfinţenie [...] În noaptea întunericului spiritual, slava lui Dumnezeu trebuie să lumineze prin Biserica Sa [...] Lumina ce străluceşte de la Tronul lui Dumnezeu [din Sanctuar] nu trebuie reţinută, oprită de la nicio grupare religioasă, rang sau clasă socială.

Solia speranţei şi a milei trebuie dusă până la marginile Pământului. Oricine doreşte poate să întindă mâna şi să apuce puterea lui Dumnezeu şi să facă pace. [...] Iubirea lui Dumnezeu, transmisă neîntrerupt omului este aceea care îl face în stare [pe sol] să ofere şi altora lumina. În mâinile tuturor acelora care sunt una cu Dumnezeu, prin credinţă untdelemnul de aur al iubirii se revarsă liber pentru ca să strălucească iarăşi în fapte bune şi într-o slujire reală şi pornită din inimă pentru Dumnezeu.

În darul cel mare şi nemăsurat al Duhului Sfânt sunt cuprinse toate resursele cerului. Nu din cauza vreunei restricţii din partea lui Dumnezeu se face că bogăţiile harului Său nu se revarsă peste oamenii acestui Pământ. Dacă toţi ar fi dispuşi să primească, atunci toţi ar fi plini de Duhul Sfânt. Este privilegiul oricărui suflet de a fi un canal viu prin care Dumnezeu să poată transmite lumii bogăţiile harului Său, bogăţiile de nepătruns ale Domnului Hristos. Nimic nu doreşte Domnul Hristos aşa de mult decât să aibă instrumente care să reprezinte lumii caracterul şi Spiritul Său. De nimic nu are nevoie lumea mai mult decât de manifestarea iubirii Mântuitorului prin oameni. Cerul întreg aşteptă canale prin care untdelemnul cel sfânt să poată fi turnat spre a fi o bucurie şi o binecuvântare pentru inimile omeneşti. Domnul Hristos a luat toate măsurile ca Biserica Sa să poată fi un corp transformat, iluminat cu Lumina lumii, având slava lui Emanuel. Este scopul Său acela ca fiecare creştin să fie înconjurat de o atmosferă spirituală de lumină şi pace. El doreşte ca bucuria să se dea pe faţă prin propria noastră viaţă.

Locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt se va da pe faţă prin răspândirea iubirii divine în jur. Plinătatea Dumnezeiască se va revărsa prin instrumente omeneşti consacrate, gata de a fi împărtăşite şi altora. Domnul Hristos nu porunceşte urmaşilor Săi ca ei să lumineze. Ci spune: ’Lăsaţi ca lumina voastră să lumineze.’ Dacă aţi primit harul lui Hristos, atunci lumina este în voi. Daţi la o parte toate piedicile şi slava lui Dumnezeu se va manifesta. Atunci lumina va străluci pentru a pătrunde întunericul şi a-l împrăştia. Nu putem opri lumina ca ea să nu lumineze în cercul influenţei noastre.

Descoperirea slavei Sale în trup omenesc va aduce Cerul aşa de aproape de oameni, încât frumuseţea care împodobeşte templul lăuntric va fi văzută în orice suflet în care locuieşte Mântuitorul. Oamenii vor fi captivaţi de slava unui Hristos care locuieşte înăuntrul nostru. Şi atunci un cor de laude şi mulţumiri izbucnind din sufletele celor câştigaţi pentru Dumnezeu se vor îndrepta ca un imn de slavă către Marele Dătător.

Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine’ (Isa. 60:1). Această solie este adresată acelora care ies în întâmpinarea Mirelui. Domnul Hristos vine cu putere şi slavă mare. El vine în slava Sa şi în strălucirea Tatălui Său, El vine însoţit de toţi sfinţii Săi îngeri. În timp ce lumea întreagă este afundată în păcat, în locuinţele sfinţilor va fi lumină. Primele raze de lumină ale revenirii Sale vor străluci asupra lor. O lumină curată, nemânjită va străluci din măreţia Lui şi Hristos, Răscumpărătorul va fi admirat de toţi aceia care I-au slujit [...] ’Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, nu ai altuia’ (Iov 19:27). Urmaşilor Săi credincioşi, Domnul Hristos le-a fost un tovarăş zilnic şi un prieten apropiat. Ei au trăit într-o relaţie apropiată, într-o continuă comuniune cu Dumnezeu. Peste ei a răsărit slava Domnului. În ei s-a reflectat lumina cunoştinţei şi a slavei de pe faţa lui Isus Hristos.”⁸

„Câţiva mi-au scris întrebându-mă dacă solia îndreptăţirii prin credinţă este solia îngerului al treilea şi eu am răspuns: ’Este cu adevărat solia îngerului al treilea.’ ” „Solia neprihănirii lui Hristos trebuie să răsune de la o margine la alta a Pământului spre a pregăti calea Domnului: ea este slava lui Dumnezeu care încheie lucrarea îngerului al treilea.” „Am fost atât de impresionată de scenele care mi-au trecut foarte recent pe dinainte în timpul nopţii. Se părea că are loc o mişcare – o lucrare de redeşteptare – care apărea în multe locuri. Poporul mergea în ordine, răspunzând chemării lui Dumnezeu.” „Puterea care a înflăcărat atât de puternic mişcarea din 1844 se va dovedi iarăşi. Solia îngerului al treilea se va vesti nu pe şoptite, ci ca o mare strigare.”⁹