Mai înainte de a fi inaugurată Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, împlinire a cuvintelor „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou” trebuie ca toate lucrurile din Cer şi de pe Pământ să fi fost ispăşite, curăţite de păcat; Cerul, locul unde şi-a avut originea păcatul şi Pământul, locul unde a coborât Satana, instalându-şi prin amăgire stăpânirea. Pentru răscumpărarea acestora a murit Fiul lui Dumnezeu, unindu-le prin acest act de jertfă în Sine.

Atunci şi acolo, la Cruce, Mântuitorul a realizat o ispăşire a păcatului, însă prin lucrarea Lui finală, El va realiza această curăţire pe deplin prin focul arătării Slavei. Consecinţa acestui act purificator de păcat (şi urmările acestuia) va fi împlinirea cuvintelor „cerul şi pământul vor trece” (Mat. 24:35), un fel de „S-a sfârşit!” nu numai cu păcatul, ci şi cu orice amintire a sa. Această ispăşire finală în deplinătatea actului ei este raportată în Scripturi şi îşi va avea debutul în ZIUA DOMNULUI, „ziua aceea mare şi înfricoşată”, Ziua Judecăţii Lui.

„În ziua aceea, zice Domnul Dumnezeu, voi face să asfinţească soarele la amiază şi voi întuneca pământul ziua în amiaza mare.” „Se cutremură pământul, se zguduie cerurile, soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi pierd lumina”. „Voi acoperi cerurile şi le voi întuneca stelele; voi acoperi soarele cu nori şi luna nu-şi va mai da lumina ei”. Da, „soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi pierd strălucirea.” „Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina.” „Căci se deschid stăvilarele de sus şi se clatină temeliile pământului! Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade şi nu se mai ridică.”

Amos 8:9; Ioel 2:10; Ezec. 32:7; Ioel 3:15; Isa. 13:10; 24:18-20

„Să învie dar morţii Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viaţă şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi.” „Căci Însuşi Domnul cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.” „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere.” „Apoi, noi cei vii care vom fi rămas [...]” „Iată vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi.” „Apoi noi cei vii care vom fi rămas vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.”

Isa. 26:19; 1Tes. 4:16; Apoc. 20:5; 1Cor. 15:51-52; 1Tes. 4:17

„Apoi am văzut coborându-se din cer un înger care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana şi l-a legat pentru o mie de ani.” În tot acest timp „mă uit la pământ şi iată că este pustiu şi gol, mă uit la ceruri şi lumina lor a pierit! Mă uit la munţi şi iată că sunt zguduiţi; şi toate dealurile se clatină! Mă uit şi iată că nu este niciun om; şi toate păsările cerurilor au fugit! Mă uit şi iată, Carmelul [„Secerişul” – ebr.; pământul] este un pustiu; şi toate cetăţile sale sunt nimicite înaintea Domnului şi înaintea mâniei Lui aprinse.”

Apoc. 20:1-2; Ier. 4:23-26

La sfârşitul celor o mie de ani Cetatea Noului Ierusalim va coborî din Cer pe un munte mare şi înalt (Apoc. 20:7; 21:10-11), pe muntele Măslinilor, care se va despica şi va forma o vale foarte mare, loc unde se va aşeza Cetatea lui Dumnezeu ca împlinire a cuvintelor rostite prin prorocul Zaharia:

„Picioarele Lui vor sta în ziua aceea [ziua împărţirii prăzilor – Zah. 14:1] pe muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte iar jumătate spre miazăzi. Veţi fugi atunci în valea munţilor Mei [...] şi veţi fugi cum aţi fugit de cutremurul de pământ [Apoc. 11:19; 16:18][...] Şi atunci va veni Domnul, Dumnezeul meu şi toţi sfinţii împreună cu El! În ziua aceea, nu va mai fi lumină; stelele strălucitoare se vor ascunde.”

Zah. 14:4-5

Cei care fug acum din faţa Cetăţii Noului Ierusalim situată înaintea lor, locul de unde rosteşte Isus Hristos ca Împărat al universului sentinţa (Apoc. 20:11-12) sunt cei înviaţi pentru acest ultim act al dreptăţii.

„Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.”

Apoc. 20:13

Aceasta este soarta pe care însuşi iniţiatorul păcatului şi cei prin care s-a manifestat în mânia sa împotriva sfinţilor o experimentează.

„Şi diavolul care-i înşela a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos.”

Apoc. 20:10

Printr-un foc coborât din cer (Apoc. 20:9), de la Tronul Său, Dumnezeu, Cel desconsiderat prin viaţa lor, Îşi face cunoscută dreptatea, „mânia” împotriva nelegiuiţilor care, în acest ultim ceas, înconjuraseră Cetatea, „tabăra sfinţilor” (Apoc. 20:9) cu scopul de a o cuceri, dând pe faţă pentru ultima dată atitudinea lor constantă de refuz al Mielului lui Dumnezeu şi a mântuirii realizate de El. Atunci Domnul va zice:

„Du-te poporul Meu, întră în odaia ta şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia! Căci iată, Domnul iese din locuinţa Lui să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului; şi pământul va da sângele pe faţă şi nu va mai acoperi [ispăşi] uciderile.” „Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim, de se zguduie cerurile şi pământul. Dar Domnul este scăparea poporului Său şi ocrotirea copiilor lui Israel.” „În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură şi pământul cu tot ce este pe el va arde.” „Căci Domnul este mâniat pe toate neamurile şi plin de urgie pe toată oştirea lor: El le nimiceşte cu desăvârşire, le măcelăreşte de tot. Morţii lor sunt aruncaţi, trupurile lor moarte miroasă greu şi se topesc munţii de sângele lor. Toată oştirea cerurilor piere [...] şi toată oştirea lor cade, cum cade frunza de viţă, cum cade frunza de smochin.”

Isa. 26:20-21; Ioel 3:16; 2Petru 3:10; Isa. 34:2-4

Pe Pământ nu va arde doar iniţiatorul păcatului şi cei ce au ales să cadă în mrejele amăgirii lui. „Cerurile vor trece cu troznet şi trupurile [corpurile] cereşti se vor topi de mare căldură” (2Petru 3:10). Tot ce a fost atins de păcat (de Satana şi agenţii săi) în spaţiul cosmic va trebui ispăşit sau curăţit prin foc. Toate aceste corpuri cereşti vor cădea sub îngrijirea îngerilor lui Dumnezeu în iazul sau oceanul de foc asemenea frunzei de viţă şi a celei de smochin; Cetatea Noul Ierusalim cu locuitorii ei va fi atunci singurul loc de pe Pământ ocrotit de Dumnezeu. Acesta în dreptatea Lui nu va nimici ce e bun împreună cu ce e rău, întrucât „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Ps. 19:1).

„Tu ai întemeiat în vechime pământul şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu vei rămânea [...] Fiii robilor Tăi îşi vor locui ţara [lumea] şi sămânţa lor va rămânea înaintea Ta.”

Ps. 102:25-28

„Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă [la Sine] pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte.” „Cum le-am chemat, s-au şi înfăţişat îndată.”

Isa. 40:26; 48:13

În urma finalizării de către Dumnezeu a acestui act de curăţire de păcat a întregului Univers, El va aduce la existenţă un Cer nou şi un Pământ nou în care pentru totdeauna va locui neprihănirea.

„Căci, iată Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte.” „Eu pun cuvintele Mele în gura Ta şi te acopăr cu umbra mâinii Mele ca să întind ceruri noi şi să întemeiez un pământ nou şi să zic Sionului: ’Tu eşti poporul Meu!’ ” „Căci după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea [...] aşa va dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru. În fiecare lună nouă [zi de sărbătoare] şi în fiecare Sabat va veni orice făptură să se închine înaintea Mea.” „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea [iazul de foc] nu mai era. Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu Cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: ’Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii!’ El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere pentru că lucrurile dintâi au trecut.” „În ziua aceea vor izvorî ape vii din Ierusalim şi vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; aşa va fi şi vara şi iarna [...] Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn şi Numele Lui va fi singurul Nume.”

Isa. 65:17; 51:16; 66:22-23; Apoc. 21:1-4; Zah. 14:8-9

Poate că ucenicilor li se spusese de către Isus – sau poate că aceştia doar intuiau prin Duhul – că pentru toate cele prezentate mai sus merită, sau mai mult, este un privilegiu să laşi rang, poziţie socială, nume, vise... totul. Nu puţini mai înaintea noastră au încercat să apuce totul cu năvală (Mat. 11:12), deci n-am fi noi primii. Printre cei care au făcut-o atunci s-au aflat şi doi dintre ucenici care, în dorinţa de a îndupleca inima Mântuitorului, o trimit pe mama lor la El cu o rugăminte:

„Porunceşte...” a zis ea „ca în Împărăţia Ta, aceşti doi fii ai mei să şadă unul la dreapta Ta şi altul la stânga Ta.”

Mat. 20:21

O priveşte blând câteva momente iar apoi, îndreptându-Şi privirile spre doi dintre ucenici, fiii ei, Iacov şi Ioan (ucenicul iubit), Isus li se adresează cu fermitate: „Nu ştiţi ce cereţi!” „A şedea la dreapta sau la stânga Mea nu atârnă de Mine s-o dau”, ci această cinste „este numai pentru aceia pentru care a fost pregătită.” Apoi, Isus a încercat ca prin cuvintele: „Puteţi bea voi paharul pe care o să-l beau Eu şi să fiţi botezaţi cu botezul Meu?” să-i sesizeze oarecum asupra naturii acestui privilegiu, dar certitudinea lor exprimată prin puternica luare de poziţie: „Putem!”, L-au împiedicat să facă acest lucru; Isus a consimţit la capacitatea lor doar într-o măsură limitată: „Este adevărat că veţi bea paharul Meu şi veţi fi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu, dar a şedea la dreapta şi la stânga Mea nu atârnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu.”

Există o strânsă legătură între dispensaţiunile istoriei mântuirii şi imposibilitatea contextuală a Domnului Hristos de a da curs cererii fiilor lui Zebedei. Prin intermediul tipologiei, Duhul Adevărului ne ajută să înţelegem din Cuvânt tot ce este ţine atât de dispensaţiunea Fiului cât şi de cea a Tatălui. Mai înainte de toate trebuie să înţelegem că pe Pământul refăcut vor fi două moşteniri distincte: una împărătească şi alta preoţească; una a mântuiţilor din toate veacurile şi alta a celor o sută patruzeci şi patru de mii, descrise de Petru şi Ioan astfel:

„Voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.” „Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ.”

1Petru 2:5; Apoc. 5:10

Nu este amintită nicăieri în Sfintele Scripturi marea mulţime a mântuiţilor (gruparea împăraţilor) ca fiind o grupare specială, ci doar că „Ei vor vedea Faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor [...] şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apoc. 22:4), „vor moşteni pământul” (Mat. 5:5), conform făgăduinţei făcute lui Avraam: „Ţie şi seminţiei tale după tine îţi voi da ţara în care locuieşti acum ca străin şi anume îţi voi da toată ţara Canaanului în stăpânire veşnică; şi Eu voi fi Dumnezeul lor” (Gen. 17:8). În această făgăduinţă sunt incluşi toţi credincioşii, întrucât stă scris:

„În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţiei lui că va moşteni lumea n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri care se capătă prin credinţă [...] de aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă [...] Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spune: ’Aşa va fi sămânţa ta.’ ”

Rom. 4:13-18

Referitor la cei o sută patruzeci şi patru de mii (gruparea preoţilor) sunt amintite şi evidenţiate o mulţime de privilegii ale chemării lor. Astfel, despre preoţimea Noului Pământ ni se spune:

„Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului; şi împreună cu el stăteau o sută patruzeci şi patru de mii care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său.” „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie şi Îi slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie îşi va întinde peste ei cortul Lui.” „Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”

Apoc. 14:1; 7:14-15; 14:4-5

De-a lungul veşniciei aceste două moşteniri vor fi distincte şi bine organizate pentru că Dumnezeu este ordine, după cum reiese de fapt şi din ordinea la care au fost chemate cele douăsprezece seminţii ale lui Israel înainte şi după intrarea lor în Canaanul pământesc. Toată ordinea din jurul Templului ilustra această trăsătură de caracter a lui Dumnezeu şi prefigura prin umbre alegerea unui grup (seminţie) şi punerea lui deoparte pentru o lucrare specială în veşnicii.

Să revenim la imposibilitatea lui Isus de a le oferi celor doi, Iacov şi Ioan, cinstea de a sta unul la stânga şi altul la dreapta în împărăţia Sa. Această imposibilitate are legătură, după cum vom vedea, cu organizarea celor două moşteniri veşnice, context ce justifică ferma luare de poziţie a Domnului cu privire la cererea acestora.

Am văzut că Dumnezeirea S-a manifestat de-a lungul istoriei mântuirii prin trei Persoane, care au manifestat la rândul Lor trei expresii ale aceleiaşi lucrări de salvare a omului pe parcursul celor aproape şase mii de ani de stăpânire a păcatului pe Pământ.

 1. Dumnezeu Fiul S-a descoperit iniţial şi pe deplin printr-un om (Avraam) pe care l-a ales şi l-a chemat din familia lui şi din păgânitate (Gen. 12:1-3) ca să-L urmeze; i-a dat o făgăduinţă (Gen. 17:8) şi prin el a încheiat un legământ cu seminţia sa (Luca 1:73), având ca semn circumcizia (Gen. 17:9-14). L-a ales să fie prin credinţă părintele multor neamuri (Rom. 4:17), „nădăjduind împotriva oricărei nădejdi” (Rom. 4:18). I-a fost arătată „ziua Domnului” şi s-a bucurat (Ioan 8:56); a fost binecuvântat de Melhisedec (Gen. 14:18,19) şi a fost înştiinţat în legătură cu planul Domnului de a nimici cetăţile Sodoma şi Gomora (Gen. 18:17) pentru a căror salvare a mijlocit (Gen. 18:23).

 2. După cum în dispensaţiunea Sa, Fiul a avut un prieten ales şi binecuvântat cu care a încheiat legământul în carne al perioadei Sale, tot astfel şi Tatăl în perioada dispensaţiunii Sale a avut mai mult decât un prieten în persoana Fiului Său preaiubit pe care L-a binecuvântat şi prin care S-a descoperit. După cum Avraam şi sămânţa lui au avut un semn al legământului în carne, tot aşa şi Mântuitorul a iniţiat un semn al legământului Său cu Tatăl: jertfa sau, aşa numita circumcizie a inimii. El, dintre toţi cei ai Tatălui (Ioan 17:6) a fost primul care a dat jertfă de sânge (Luca 22:20; Ioan 19:34). Isus Hristos „este Cel care a venit nu numai cu apă, ci şi cu sânge” (1Ioan 5:6); astfel, El zice: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă-sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu. Şi oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:26-27). Cât de adânci sunt şi câtă jertfire de sine conţin aceste cuvinte! Nu I-a fost deloc uşor Celui ce ne-a invitat să învăţăm de la El să renunţe la propriul Său Tată, să preia asupra Sa ura manifestată prin păcat a întregii lumi împotriva Tatălui, renunţând la toţi ai Săi care în acel moment împlineau voia Tatălui (Matei 12:50) în Cer (şi în întreg Universul) şi să-Şi dea propria viaţă! Nimeni, niciodată nu va putea îndeplini în totalitate aceste condiţii ale legământului în profunzimea şi cu demnitatea cu care le-a împlinit El. Privindu-L, privind jertfa Lui şi ruperea de moment a acelei relaţii din veşnicii cu Tatăl, copleşiţi de slava unei asemenea iubiri, noi putem să mai facem doar atât: să-L adorăm, să ne luăm crucea şi să-L urmăm în dragoste.

 3. Fiul a avut în dispensaţiunea Sa un prieten cu care a încheiat un legământ; Tatăl a avut în dispensaţiunea Sa un Fiu Preaiubit cu care a încheiat un alt legământ, prin urmare şi Duhul în dispensaţiunea Sa trebuie să aibă un ales, un om prin care să încheie un legământ al plinătăţii prezenţei Sale cu ultima generaţie printr-un sol al legământului (Mal. 3:1) Său. După cum lui Avraam cel din vechime şi seminţiei lui i s-a descoperit prin Hristos dragostea Tatălui, în acelaşi mod acum, prin Duhul trebuia să se descopere lui „Avraam” cel al ultimei generaţii şi seminţiei lui spirituale – cei o sută patruzeci şi patru de mii – dragostea Tatălui. Doi Avraami?! De ce doi şi nu doar unul? Întrucât, după cum spune Scriptura (şi am arătat mai sus) vor exista de-a lungul veşniciei două moşteniri distincte: una împărătească (1Petru 2:9; Apoc. 1:6) şi una preoţească veşnice (Apoc. 7:14,15; 14:1-4).

Ambii Avraami au încheiat un legământ prin credinţă, având o moştenire sau seminţie acceptată şi anticipată cu ochii minţii prin credinţă. Primul a încheiat un legământ prin credinţă, privind în viitor spre Cel care împlinea legământul său, al circumciziei, la opt zile de la naşterea Sa ca Fiu al Omului; al doilea Avraam va împlini un legământ privind prin credinţă în trecut spre Cel care a iniţiat prin viaţa Sa un legământ al prezenţei plinătăţii Duhului Sfânt.

Ce face ca ultima generaţie să fie atât de deosebită? În ce constă privilegiul şi unicitatea ei? În ce constau calităţile ei? De ce a aşteptat-o atâta Cerul? Probabil că cele mai multe răspunsuri le vom afla doar primind binecuvântarea ploii târzii iar altele doar atunci când vom ajunge Acasă.

Dumnezeu, Tatăl nostru S-a îngrijit ca la vremea potrivită să putem vedea şi înţelege privilegiile şi responsabilităţile ultimei generaţii. În Cuvântul Său a ascuns de privirile generaţiilor anterioare o hrană specială, întreg adevărul pe care doreşte, conform Planului Său, să îl ofere ultimei generaţii astfel încât aceasta, prin primirea lui să se îmbărbăteze şi să împlinească scopul pentru care a fost chemată la existenţă (Isa. 43:6-7, 20-21); a vrut să ofere o hrană trimisă la vreme, pentru vremea ei: acum.

„Ai auzit toate aceste lucruri pe care le vezi acum! Şi nu vreţi să le mărturisiţi acum? De acum îţi vestesc lucruri noi, ascunse, necunoscute de tine. Ele se fac în timpul de faţă şi nu fac parte din trecut; până în ziua de azi n-aveai nici o cunoştinţă despre ele, ca să nu poţi zice: ’Iată că le ştiam.’ [...] Strângeţi-vă cu toţii şi ascultaţi! Cine dintre ei a vestit aceste lucruri? Acela pe care-l iubeşte Domnul va împlini voia Lui împotriva Babilonului.”

Isa. 48:6-7,14

Despre ultima generaţie, cei o sută patruzeci şi patru de mii, în Apocalipsa 14:4 se spune că „nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri” şi urmează pe Miel oriunde merge El, căci „au fost răscumpăraţi dintre oameni ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel.” Aceste două expresii sunt pline de semnificaţii.

 1. „Cel dintâi rod” ne trimite cu gândul la ceremonia „snopului de legănat”, ocazie în care primele roade ale ţării erau aduse prin legănare înaintea Domnului; ne trimite de asemenea şi spre adâncimea semnificaţiei cuvintelor „multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat” (Mat. 27:52). Pe aceşti sfinţi ai vechii dispensaţiuni, cel dintâi rod dintre toţi mântuiţii, îi vedem prin ochii vizionarului Ioan, în Cer, în jurul Tronului, acompaniind mijlocirea Domnului Hristos, aclamând atributele ungerii Sale: creaţiunea (Apoc. 4:11), răscumpărarea (Apoc. 5:9), judecata (Apoc. 11:18) şi împărăţia (Apoc. 19:6). Ei sunt înlocuitori temporari ai celor o sută patruzeci şi patru de mii, ai preoţiei noii dispensaţiuni, acea preoţie născută prin credinţă la sfârşitul timpului, întrucât ei „urmează pe Miel oriunde merge El”, fiind „răscumpăraţi dintre oameni ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel”. „Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui” (Apoc. 14:4; 7:15).

 2. A doua expresie, „sunt verguri” ne trimite spre calităţile acestui „prim rod” (aspectul specific al chemării şi slujirii lor), spre calităţile lor morale, ideologice şi spirituale. Tipologic, această expresie ne trimite la o situaţie relatată în Evanghelie, situaţie care subliniază calităţile celor o sută patruzeci şi patru de mii şi de asemenea, la o pildă care dezvăluie rolul pe care aceştia îl vor avea în Împărăţia lui Dumnezeu. Această expresie, care la prima vedere ne-ar trimite la o interpretare eronată pentru acest context al cuvântului „verguri”, trebuie să fie înţeleasă în adevăratul ei sens: Zacheu (ebr. – cast, drept, curat, fără vină), într-un cuvânt vergur.

Duhul Adevărului i-a inspirat atât pe Luca cât şi pe Ioan în relatările lor iar prin ele intenţionează să ne vorbească nouă, ultimei generaţii despre misiunea şi chemarea noastră în veşnicii. În plus, ni se aduc în atenţie şi alte aspecte definitorii despre cei o sută patruzeci şi patru de mii (şi Împărăţie), aspecte ascunse până acum în experienţa lui Zacheu (cel cast), pilda polilor, pilda bogatului nemilostiv şi pilda nunţii fiului de împărat.

      Experienţa lui Zacheu

„Isus a intrat în Ierihon şi trecea prin cetate. Şi un om bogat, numit Zacheu, mai marele vameşilor, căuta să vadă care este Isus; dar nu putea din pricina norodului, căci era mic de statură. A alergat înainte şi s-a suit într-un dud ca să-L vadă, pentru că pe drumul acela avea să treacă. Isus, când a ajuns la locul acela, Şi-a ridicat ochii în sus şi i-a zis: ’Zachee, dă-te jos de grabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.’ Zacheu s-a dat jos în grabă şi L-a primit cu bucurie. Când au văzut lucrul acesta, toţi cârteau şi ziceau: ’A intrat să găzduiască la un om păcătos!’ Dar Zacheu a stat înaintea Domnului şi I-a zis: ’Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit.’ Isus i-a zis: ’Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci şi el este fiul lui Avraam. Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.’ ”

Luca 19:1-10

Prin experienţa lui Zacheu aflăm că acesta, cel cast sau vergur era „un om bogat”, ca şi noi de altfel („sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic” – Apoc. 3:17), dar trezit din starea aceasta de amăgire „caută să vadă pe Isus”; e interesat de Hristos, de neprihănirea pe care El o oferă, recunoscându-şi astfel dependenţa în neprihănire de Acesta; a înţeles ce înseamnă căldicel şi a căutat să meargă după cum Duhul Sfânt avea să-l conducă.

Expresia „dar nu putea din pricina norodului” să-L vadă, ne vorbeşte despre trista experienţă în care mulţi aleşi (prin răspuns la invitaţie) nu pot deocamdată să-L vadă pe Hristos (şi Biserica Sa) în întunericul de la miezul nopţii al acestei lumi, din cauza altora care, în loc să fie lumină din Lumina Lui, sunt întuneric din haina mânjită a propriei lor „neprihăniri” – păcatul. Prin neputinţa lui Zacheu de a-L vedea („căci era mic de statură”) Dumnezeu ne arată starea acestor oameni înlăuntrul inimii lor, umilinţa şi simplitatea lor (vameşul nu îndrăznea să ridice capul, în timp ce alţii nici nu se sinchiseau să se aplece şi să-i permită acestui însetat după neprihănire să se apropie de El). Zacheu, la auzirea veştii despre venirea Lui, Îi aleargă înainte şi fără să ţină seama de părerile celor din jur se urcă în pom pentru a-L vedea pe Cel ce vine. „Isus, când a ajuns în locul acela, Şi-a ridicat ochii în sus şi i-a zis: ’Zachee [vergur, neprihănit], dă-te jos de grabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.’ ” Zacheu, cel chemat pe nume s-a dat jos în grabă şi L-a primit cu bucurie, i-a deschis uşa spre a cina împreună. Însă norodul, cel din pricina căruia Zacheu nu putu să-L vadă pe Isus, cârtea şi zicea: „A intrat să găzduiască la un păcătos” (atât de mult se obişnuiseră cu întunericul „neprihănirii” lor încât, în orbirea lor, au ajuns să socotească binele drept rău şi răul drept bine; cel declarat de Hristos neprihănit era socotit de ei păcătos şi vedeau străduinţa lor de a face binele fără El, un lucru bun). „Dar Zacheu a stătut înaintea Domnului”. Cuvintele lumii, prin oricine ar fi fost acestea rostite împotriva lui Zacheu, n-aveau nicio valoare. El ştia înaintea Cui a alergat, ştia Cine l-a chemat pe nume, ştia pe Cine a primit în inimă şi înaintea Cui se pleacă. „Şi I-a zis: ’Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi dacă am năpăstuit pe cineva, îi dau împătrit.’ ” Zacheu, nu numai că primeşte chemarea, dar şi contribuie practic la înaintarea ei; neprihănirea lui Hristos primită în inimă prin Duhul o transmite mai departe, împărtăşind-o altora. Asemenea lui sunt şi cei o sută patruzeci şi patru de mii, ei sunt Zacheu [vergur] şi în dreptul lor (în dreptul tău) Isus spune: „Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci şi el este [şi tu eşti] un fiu al lui Avraam.”

      Pilda polilor

Relatarea biblică („Pilda polilor” – v. 11-28) care de asemenea face lumină asupra celor o sută patruzeci şi patru de mii, urmează acestui episod despre Zacheu.

„Pe când ascultau ei [voi] aceste lucruri, Isus a mai spus o pildă, pentru că era aproape de Ierusalim şi ei credeau că Împărăţia lui Dumnezeu are să se arate îndată [avertizarea primită]. Deci a zis: ’Un om de neam mare s-a dus într-o ţară depărtată ca să-şi ia o împărăţie şi apoi să se întoarcă. A chemat zece din robii Săi, le-a dat zece poli şi le-a zis: Puneţi-i în negoţ până mă voi întoarce.’ Dar cetăţenii lui îl urau;şi au trimis după el o solie să-i spună: ’Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi.’ Când s-a întors înapoi, după ce-şi luase împărăţia, a spus să cheme pe robii aceia cărora le dăduse banii ca să vadă cât câştigase fiecare din negoţ. Cel dintâi a venit şi i-a zis: ’Doamne, polul tău a mai adus zece poli’. ’El i-a zis: ’Bine, rob bun; fiindcă ai fost credincios în puţine lucruri, primeşte cârmuirea a zece cetăţi.’ A venit al doilea şi i-a zis: ’Doamne, polul tău a mai adus cinci poli.’ El i-a zis şi lui: ’Primeşte şi tu cârmuirea a cinci cetăţi.’ A venit un altul şi i-a zis: ’Doamne, iată-ţi polul pe care l-am păstrat învelit într-un ştergar [haină mânjită]; căci m-am temut de tine, fiindcă eşti un om aspru [principiul oglindirii caracterului; cum eşti tu aşa îi vezi şi pe ceilalţi]; iei ce n-ai pus şi seceri ce n-ai semănat.’ Stăpânul i-a zis: ’Rob rău; te voi judeca după cuvintele tale. Ştiai că sunt un om aspru [nu m-ai cunoscut] care iau ce n-am pus şi secer ce n-am semănat [neghina]; atunci de ce n-ai pus banii la zarafi, pentru ca la întoarcerea mea, să-i fi luat înapoi cu dobândă?’ Apoi a zis celor ce erau de faţă: ’Luaţi-i polul şi daţi-l celui ce are zece poli.’ ’Doamne’, i-au zis ei, ’el are zece poli [cetăţi].’ Iar el le-a zis: ’Vă spun că celui ce are, i se va da; dar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are. Cât despre vrăjmaşii mei, care n-au vrut să împărăţesc eu peste ei, aduceţi-i încoace şi tăiaţi-i înaintea mea.’ După ce a vorbit astfel, Isus a pornit în frunte şi Se suia spre Ierusalim.”

Luca 19:11-28

În această parabolă ni se aduce în atenţie ceea ce trebuie să facem cu darurile primite (este necesară punerea acestora în folosinţă ca un pol să aducă alţi zece sau cinci); în plus, ne este prezentat faptul că omul firesc nu doreşte ca Hristos să împărăţească peste el acum când El este dus „într-o ţară depărtată ca să-Şi ia o împărăţie”. Mai mult, ni se arată că El împarte la fiecare daruri şi că atunci când se va întoarce, va face o judecată şi va răsplăti fiecăruia după fapta lui; iar o parte din marea răsplată va consta în cetăţile pe care robii credincioşi le vor primi în funcţie de roadele aduse.

Ce pot să însemne aceste cetăţi ca răsplată în dreptul celor o sută patruzeci şi patru de mii? Împărăţia lui Hristos nu include doar Pământul, ci şi alte lumi. Apocalipsa vorbeşte despre Noul Pământ şi despre faptul că guvernarea lui se va face dintr-o Cetate (Cetatea Noului Ierusalim, loc unde se află Tronul lui Dumnezeu). Polul (cetatea) sau polii primiţi de către fiecare dintre ei reprezintă lumea necăzută (lumile necăzute) rânduite lor spre „cârmuire” ca reprezentanţii ai preoţiei veşnice a lui Hristos.

      Pilda bogatului nemilostiv

Într-un capitol anterior s-a tratat faptul că Isus întotdeauna a făcut faptele Tatălui şi a rostit cuvintele Acestuia care Îşi descoperea caracterul prin El. Isus nu a vorbit nimic de la oameni, întrucât astfel S-ar fi negat pe Sine. Prin cuvintele adresate lui Petru: „Înapoia Mea, Satano [...], căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri ale oamenilor” (Mat. 16:23) înţelegem că Domnul sub nici un motiv nu Şi-ar fi însuşit gânduri şi idei ale acestora, dându-le drept învăţătură de la Dumnezeu.

La o privire atentă asupra contextului în care Tatăl prin Hristos a spus „Pilda bogatului nemilostiv” (Luca 16) vom observa că ea nu are nicio legătură cu nemurirea sufletului (cum se crede), ci prin ea s-a intenţionat aducerea în atenţia celor prezenţi acolo trei aspecte: 1.iubirea de bani a fariseilor (Luca 16:14-15); 2.Împărăţia lui Dumnezeu (v. 16); 3.permanenţa, deplinătatea, universalitatea, într-un cuvânt autoritatea Scripturii (v. 17-18).

1. „Era un om bogat, care se îmbrăca în porfiră şi in subţire; şi în fiecare zi ducea o viaţă plină de veselie şi strălucire. La uşa lui zăcea un sărac numit Lazăr, plin de bube. Şi dorea mult să se sature cu fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului; până şi câinii veneau şi-i lingeau bubele.”

Luca 16:19-21

2. „Cu vremea săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi l-au îngropat. Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui şi a strigat: ’Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi moaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba; căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta’. ’Fiule’, i-a răspuns Avraam, ’adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat iar tu eşti chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi, să nu poată.’ ”

Luca 16: 22-26

3. „Bogatul a zis: ’Rogu-te dar, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu; căci am cinci fraţi şi să le adeverească aceste lucruri ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.’ Avraam a răspuns: ’Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei.’ ’Nu, părinte Avraame’, a zis el; ’ci dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi.’ Şi Avraam i-a răspuns: ’Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi.’ ”

Luca 16:27-31

Trăim în dispensaţiunea Duhului Sfânt care se foloseşte de tipologie şi de pilde pentru a „descoperi lucrurile viitoare” ca împlinire a profeţiei care spune: „Căci nimic nu este ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va ieşi la lumină” (Marcu 4:22).

În versetele 22-26, Tatăl a făcut o profeţie cu privire la Împărăţia Sa, profeţie ce se va împlini în ziua judecăţii (după cum vom dezbate în cele ce urmează). Duhul Sfânt S-a îngrijit ca fiecare cuvânt al Tatălui din această profeţie să exprime ceea ce El a văzut că va avea loc.

„Cu vremea săracul a murit” – se referă la toţi cei lipsiţi, a căror viaţă ar fi putut fi mai bună prin mila celor risipitori de avuţie (cumpărarea de haine scumpe, zilnic preocupaţi de a duce o viaţă cu ei în prim plan) care ignoră pe cei ce zac sub ochii lor, pe cei lipsiţi de cele mai elementare mijloace de supravieţuire. Ei preferă în schimb să întoarcă privirea.

„Şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam” – se referă la momentul revenirii lui Hristos când se vor împlini cuvintele: „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului până la cealaltă” (Mat. 24:30-31) iar aceşti aleşi luaţi de îngeri vor fi duşi fiecare la locul cetei lui, în sânul lui Avraam (1Cor. 15:25-28; Mat. 19:28; 8:11-12).

„A murit şi bogatul şi l-au îngropat” – se referă la toţi aceia care, prin propria lor îndreptăţire s-au crezut prea bogaţi ca să mai apeleze la meritele jertfei Mielului. Astfel aceştia, sperând zadarnic într-o înviere datorită propriei lor neprihăniri (a hainei lor mânjite), adorm în somnul morţii, fără să mai aibă parte de prima înviere (cea a celor ce au experimentat moartea „eului” prin naşterea din nou). Ei (cei „bogaţi”) sunt cei ce împlinesc cuvintele: „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani” (Apoc. 20:5).

„Pe când era el [bogatul] în Locuinţa morţilor, în chinuri [...] a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui” – aceste cuvinte sunt în strânsă legătură cu momentul în care „Fiul omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire şi care săvârşesc fărădelegea şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” „Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” „Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor” (Mat. 13:41-42; Apoc. 20:13-15; Mat. 13:43).

„Şi-a ridicat ochii în sus […] şi a strigat: ’Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi moaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba; căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta’ ” – se referă la momentul în care diavolul şi robii săi sunt în văpaie, ca expresie a dreptăţii lui Dumnezeu eradicatoare de păcat. Are loc o ultimă încercare a „celui mai bogat” (căruia îi sunt adresate cuvintele: „Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut de silnicie şi ai păcătuit [...] ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. De aceea te arunc la pământ [...] de aceea scot din mijlocul tău un foc care te mistuie şi te prefac în cenuşă pe pământ.” – Ezec. 28:16-18) de a se salva de la nimicire, apelând în viclenia lui la mila lui Avraam în sânul căruia stă Lazăr spre a îngădui acestuia să-şi înmoaie degetul în apa vieţii din Cetate.

„’Fiule’, i-a răspuns Avraam, ’adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat iar tu eşti chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa că cei ce ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată.’ ” – se referă la două lucruri: pe de-o parte, prăpastia dintre cei aleşi de Dumnezeu (purtători ai neprihănirii Sale) şi cei care L-au refuzat în viaţa lor (fecioarele nechibzuite care nu mai pot lua untdelemn de la cele înţelepte) iar pe de altă parte, prăpastia rezultată în urma despicării muntelui Măslinilor spre a face loc Cetăţii Noului Ierusalim, prăpastie existentă între muntele despicat astfel şi zidurile înalte ale Cetăţii de unde Avraam se adresează bogatului; de aceea s-a spus că „şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam.”

„Vă spun că [...] va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor când veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi Iacov şi pe toţi prorocii în Împărăţia lui Dumnezeu iar pe voi scoşi afară. Vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi iată că sunt unii dintre cei de pe urmă care vor fi cei dintâi [fie în plâns, fie în slavă] şi sunt unii din cei dintâi, care vor fi cei de pe urmă.”

Luca 13:27-30

Prin pilda de mai sus ne sunt clarificate două aspecte importante: pe de-o parte, moştenirea sigură a celor sfinţi iar pe de altă parte, soarta celor nelegiuiţi, condamnaţi la moarte veşnică; aceştia din urmă nu au crezut în mărturia Evangheliei veşnice (Moise şi Prorocii) şi nici în jertfa Mielului ca unic mod de salvare; pentru unii ca ei, nici învierea lui Hristos din morţi nu poate aduce speranţă, întrucât nu au crezut (nu cred) în prorocii Săi trimişi.

      Pilda nunţii Fiului de Împărat

Dacă nu privim această pildă (Mat. 22:1-14) în contextul ei, avem toate şansele să n-o înţelegem pe deplin, să nu-i înţelegem scopul cu care aceasta a fost spusă. Prin această pildă Dumnezeu, Împăratul invită toată omenirea la nunta Mielului, nunta Fiului Său. Această invitaţie este adresată oamenilor din toate timpurile prin cuvintele: „Nunta este gata!” (Mat. 22:8), „Şi Duhul şi Mireasa zic: Vino!” (Apoc. 22:17). Acest apel la inimile oamenilor de a veni la nunta Mielului s-a făcut, de-a lungul veacurilor, prin robii Împăratului (profeţi şi apostoli).

Această pildă conţine, printre altele, o dublă referinţă: una la adresa celor ce au făcut legământ prin circumcizie (1. Israelul din vechime) şi alta, la adresa celor ce au făcut legământ prin apă şi prin Duh (2. Israelului spiritual de acum).

1. „Împărăţia Cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut nuntă fiului său. A trimis pe robii Săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă;dar ei n-au vrut să vină. A trimis iarăşi alţi robi şi le-a zis: ’Spuneţi celor poftiţi: ’Iată că am gătit ospăţul meu; juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate [jertfite]; toate sunt gata, veniţi la nuntă.’ Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mâna pe robi, şi-au bătut joc de ei şi i-au omorât. Când a auzit împăratul s-a mâniat; a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea.”

Mat. 22:2-7

2. „Atunci a zis robilor săi: ’Nunta este gata; dar cei poftiţi n-au fost vrednici de ea. Duceţi-vă dar la răspântiile drumurilor şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care îi veţi găsi.’ Robii au ieşit la răspântii, au strâns pe toţi pe care i-au găsit, şi buni şi răi şi odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi. Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un om, care nu era îmbrăcat în haină de nuntă. ’Prietene,’ i-a zis el, ’cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?’ Omul acela a amuţit. Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: ’Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.’ ”

Mat. 22:8-14

De mare importanţă pentru noi este partea a doua (2.), întrucât ea reprezintă o profeţie pentru noi. Israel nu numai că n-a dat curs invitaţiei Împăratului, dar I-a şi batjocorit robii, I-a omorât iar odată cu ei şi pe Mire; ca urmare a acestui act, în anul 70 d.Hr. Dumnezeu, îngăduind invazia oştilor romane, arde cetatea Ierusalimului. În aproximativ aceeaşi perioadă de timp, invitaţia Evangheliei se îndreaptă către neamuri iar jertfele juncilor şi vitelor cele îngrăşate sunt înlocuite cu haina de nuntă albită şi spălată în sângele ispăşitor al Mielului lui Dumnezeu. De atunci, robii lui Dumnezeu strâng în odaia de nuntă (Biserica Sa) buni şi răi până ce aceasta se umple de oaspeţi, moment în care Împăratul Îşi face intrarea în odaie, cercetându-Şi oaspeţii prin Duhul Său cel Sfânt.

Suntem în momentul împlinirii acestei profeţii. Dumnezeu prin Duhul Sfânt trece printre noi, căutând să vadă în ce măsură chipul Său s-a reprodus prin lucrarea Sa în noi. „Împăratul [Dumnezeu] a intrat [în odaia de nuntă] să-şi vadă oaspeţii [cei chemaţi la mântuire]; şi a zărit [zăreşte] acolo [în Biserică] pe un om [pe tine?], care nu era îmbrăcat în haină de nuntă [neprihănirea lui Hristos],[ci în propria-i neprihănire]”. Acestuia nu i se mai oferă ocazia de a-şi explica prezenţa sa acolo fără această haină şi nici posibilitatea de a-şi procura o alta. „Atunci împăratul a zis slujitorilor [îngerilor] săi: ’Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l [condamnaţi-l] în întunericul de afară [moarte veşnică]’; acolo [în iazul de foc] va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi [toţi] sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi [mântuiţi].”

Prin cuvintele Sale de condamnare la moarte veşnică Împăratul îi adună pe cei răi din mijlocul celor buni. Acest lucru se realizează „la vremea secerişului [a sigilării] [când] voi [va] spune secerătorilor [îngerilor]: ’Smulgeţi întâi neghina [cei fără haină de nuntă] şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem [în iazul de foc] iar grâul [cei o sută patruzeci şi patru de mii] strângeţi-l în grânarul meu [Noul Ierusalim]’ ” (Mat. 13:30).

Dumnezeu, în timp ce sentinţa va fi dusă la îndeplinire (pedepsirea prin foc a celor nelegiuiţi) Îşi va invita poporul ales, neprihănit, în odaia (Isa. 26:20) de nuntă, unde va avea loc nunta Mielului; nuntaşii (Biserica) vor fi cei răscumpăraţi dintre oameni.

Această parabolă scoate în evidenţă intenţiile veşnice ale lui Dumnezeu faţă de cei răscumpăraţi, adică primirea lor în familia Lui în ca fii şi fiice.

Marele act sacrificator prin care Hristos a luat chip de rob (umilindu-Se într-atât încât S-a să sufere consecinţele păcatului – moartea) şi mântuirea dusă de El până la capăt (jertfa Sa fiind acceptată de Dumnezeu) au înălţat neamul omenesc mai presus de orice rang şi domnie. Aceste două aspecte primordiale oferă privilegiul celor răscumpăraţi să poarte pentru totdeauna chipul Său în acelaşi mod în care El a luat chipul nostru. Prin întruparea Sa, El S-a legat pentru totdeauna de familia omenească prin legături ale harului ce niciodată nu vor putea fi rupte. El pentru totdeauna va purta chipul Său de om, chip învăluit veşnic de Slava Sa dumnezeiască.