Elohim (Dumnezeirea; Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt) coexistă din veşnicii. Pentru că este Dragoste nu poate trăi doar pentru Sine. Dragostea Lui Îl constrânge să creeze fiinţe în care să investească dragostea Lui, fiinţe care la rândul lor să experimenteze prin copierea Creatorului împărtăşirea acesteia, revărsând-o la rându-le înapoi spre El şi spre semenii lor. Prin puterea Cuvântului Său El face toate lucrurile şi tot prin puterea Sa le şi susţine, fiind create din dragoste şi pentru Dragoste. El este Lumina care din întunericul nefiinţei cheamă la viaţă.

Momentul în care, în actul de creaţie al Pământului în şapte zile, El a despărţit lumina de întuneric (numind lumina zi şi întunericul noapte) a fost momentul de început al timpului pe Pământ. Acea primă zi a marcat începutul primei săptămâni, apoi a primei luni, urmată de primul an, primul secol şi primul mileniu.

De la acea primă zi pentru Pământ, El a numărat şapte zile iar în a şasea l-a adus pe om (Adam) la existenţă, din coasta căruia mai târziu a modelat o femeie (Eva), os din coasta lui şi carne din pieptul lui. Dumnezeu l-a aşezat pe om (bărbat şi femeie, un întreg manifestat prin două persoane) în grădina Edenului pentru a o păzi şi a o lucra. Atât de completă şi deplină a fost dragostea Creatorului pusă în om, încât ei erau în permanenţă una, în sensul că unul fără celălalt şi amândoi împreună fără Dumnezeu n-ar fi putut exista pe deplin.

În mijlocul grădinii (în care Dumnezeu îl pusese pe om) era un pom, numit „pomul cunoştinţei binelui şi răului”; acesta era „bun de mâncat şi plăcut de privit” (Gen. 3:6). Dumnezeu a dat omului o singură poruncă iar prin acţiunea de ascultare sau neascultare de ea, acesta putea să-şi manifeste liberul arbitru, fiind creat să trăiască liber, dar totuşi într-o dependenţă voluntară de Dumnezeu. Dependenţa relaţională de Dumnezeu era singurul cadru în care libertatea putea fi manifestată în sensul deplin al cuvântului, în vederea păstrării şi perfectării valorilor ce îi fuseseră dăruite. Prin cuvintele: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci” (Gen. 2:16-17), Dumnezeu a restricţionat acţiunile umane până la un punct dincolo de care omul n-avea voie să treacă; i-a arătat apoi urmarea actului pe care, în nechibzuinţa sa, acesta ar fi putut să-l facă: „Vei muri negreşit!” (Gen. 2:17) – cuvinte care exprimau o realitate, un rezultat iminent, un principiu de neschimbat („negreşit”). Astfel, omul primi responsabilitatea de a veghea asupra vieţii sale astfel încât, printr-o neglijenţă sau acţiune de bravură necugetată să nu păşească pe un teren interzis, unde Satana ar fi putut să-l amăgească şi să-l atragă prin viclenia-i în această teribilă consecinţă a unui păcat săvârşit: moartea.

Acţiunea plină de viclenie a şarpelui care a zis femeii: „Hotărât că nu veţi muri; dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el [pom] vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Gen. 3:5) a adus o imensă minciună în concepţia omenirii (potrivit căreia plata neascultării nu ar fi moartea, ci evoluţia spre o stare asemenea lui Dumnezeu) precum şi o dublă îndoială în mintea oamenilor; o primă îndoială a fost cu privire la caracterul lui Dumnezeu, care părea să fi limitat permisivitatea acţiunilor omului din rea voinţă şi cu rea intenţie, temându-Se ca nu cumva acesta să ajungă asemenea Lui; cea de a doua îndoială (de asemenea privitoare la caracterul lui Dumnezeu) sădită în mintea omului ar fi că El este duplicitar, experimentând şi amestecând cumva în Sine, binele cu răul.

Urmarea consimţirii de către om (Eva şi Adam) la înşelătoriile şarpelui a fost ignorarea avertizării lui Dumnezeu prin acţiunea lor de a mânca din rodul pomului interzis. Acel moment al încălcării voinţei Sale aduce în dreptul celor doi moartea, dar nu moartea care conduce spre nefiinţă, ci o altfel de moarte, aceea a despărţirii de Dumnezeu, de sursa dragostei şi a vieţii. Atunci, dragostea lor (care pe cei doi îi făcea una în Dumnezeu) s-a răcit, slava Creatorului care-i acoperea s-a risipit iar chipul şi asemănarea lor cu Dumnezeu a pălit.

Care a fost urmarea acestei teribile experienţe a morţii negreşite? Dacă mai înainte ei cunoşteau doar BINELE (DRAGOSTEA), acum experimentau un amestec de bine şi rău, de altruism şi egoism, de adevăr şi minciună; ei au pierdut prezenţa slavei, dragostei, păcii şi vieţii, căzând astfel într-o stare de căldicel, ajungând goi de Dumnezeu (ce locuise în ei prin Duhul), dar plini de sine. De atunci, experienţa lor a fost o continuă luptă între bine şi rău, o învârtire într-un ciclu fără speranţă între viaţă şi moarte, între binecuvântare şi blestem.

Cunoştinţa binelui şi a răului este oferită fiecărui om în parte. Noi toţi (născuţi din Adam) suntem puşi în fiecare moment al vieţii în faţa unei alegeri între cele două concepte, alegere în faţa căreia omul iniţial (în starea şi momentul în care a ieşit din mâna Creatorului) nu era pus. Prin venirea Sa, Isus ne-a arătat de unde am căzut (starea iniţială) şi unde trebuie prin harul Său să ajungem din nou. Când chipul Său se va realiza pe deplin în noi, vom fi redobândit prin plinătatea Duhului Sfânt această stare a prezenţei DRAGOSTEI.

Ultima generaţie va trăi o înviere din această stare babiloniană blestemată de amestec între bine şi rău, între lumină şi întuneric. Dumnezeu, care a despărţit în prima zi lumina de întuneric, o va face din nou în această ultimă zi a istoriei, prin Duhul. Va fi o înviere din dualism, din amestec de sacralitate cu profan. Cei o sută patruzeci şi patru de mii vor învia prin puterea Cuvântului (Ioan 5:24,25) şi vor fi cei aleşi, fii şi fiice ale învierii (Luca. 20:34-36; Ioan 1:11-12) iar ceilalţi ce vor alege să nu aibă parte de această experienţă vor rămâne în moarte pe deplin robi ai Satanei.

Dumnezeu a pecetluit trei „cuvinte” ale Sale care vorbesc despre această înviere (în care cei aleşi se vor scula ca să facă doar binele iar cei răi vor rămâne „în moarte”, făcând „binele lor”, neprihănirea hainei lor mânjite): Luca 20:34-36, Ioan 5:24-25 şi Daniel 12:1-3. Înţelegerea lor poate fi realizată pe deplin doar în contextul luminii îngerului al treilea, element profetic în dreptul ultimei generaţii.

„Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită; dar cei ce se vor găsi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita [vor fi verguri]. Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii.”

Luca 20:34-36

„Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită” – aceste cuvinte se referă la preocupările oamenilor aparţinând ultimei generaţii şi reprezintă în parte împlinirea profeţiei Mântuitorului: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului.” (Mat. 24:37-39).

„Dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi” – se referă la cei ce vor fi găsiţi vrednici de către Dumnezeu în urma judecăţii de cercetare. În urma analizei cazului fiecăruia, Dumnezeu va fi luat până în acel moment o hotărâre în dreptul lor. Ei au fost găsiţi vrednici prin apelarea la sângele Mielului lui Dumnezeu; ei sunt fecioarele înţelepte care în momentul auzirii strigării: „Iată Mirele!” au fost gata şi au intrat cu El în odaia Sa de nuntă; sunt cei care prin comuniune cu Duhul lui Dumnezeu şi-au făcut rost de o haină de nuntă (haina Mielului), curăţită prin rănile şi moartea Lui, primită şi îmbrăcată de la şi prin Duhul.

„[Cei ce vor fi găsiţi vrednici] nu se vor însura, nici nu se vor mărita” – se referă la faptul că, prin înţelegerea soliei din Cer, prin conştientizarea solemnităţii şi importanţei timpului în care trăiesc (timp în care sunt puşi deoparte pentru Dumnezeu), cei reînvioraţi vor avea cu totul alte preocupări faţă de fiii veacului acestuia iar preocuparea lor supremă va fi împlinirea cuvintelor: „Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci” (Dan. 12:3).

„Pentru că nici nu vor putea muri” – aceste cuvinte îi diferenţiază pe cei găsiţi vrednici la acest sfârşit de veac, fiii şi fiicele lui Dumnezeu de acum (aparţinând ultimei generaţii) ce nu vor gusta moartea („nu vom adormi toţi”, „noi cei vii care vom fi rămas” – 1Cor. 15:51; 1Tes. 4:17), de toţi ceilalţi mântuiţi (aparţinând generaţiilor anterioare) care au trecut prin somnul morţii la odihnă în mormânt şi care vor învia în urma auzirii trâmbiţei lui Dumnezeu („la cea din urmă trâmbiţă [...] morţii vor învia nesupuşi putrezirii” – 1Tes. 4:17; 1Cor 15:53-54).

„Căci vor fi ca îngerii” – aceste cuvinte ne vorbesc despre o dublă menire a celor ce nu vor putea gusta moartea: pe de o parte, atitudinea lor slujitoare şi rapiditatea cu care aceştia împlinesc cuvintele Domnului iar pe de altă parte, unicitatea slujirii lor în comparaţie cu cea aparţinând generaţiilor anterioare; spre deosebire de cei dintâi, aceştia (cei 144.000) sunt expresie a unui privilegiu providenţial. Lucrarea lor va fi împletită cu lucrarea îngerilor lui Dumnezeu, trăind şi împărtăşind cuvintele Lui Dumnezeu rostite în solia celor trei îngeri (Apoc. 14:6-11) în puterea autorităţii marelui înger din Apoc. 18:1 a cărui slavă va umple tot Pământul.

„Şi vor fi fiii [şi fiicele] lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii” – se vorbeşte aici despre acea înviere din dualitate (starea în care, prin desconsiderarea voinţei divine, au ajuns Adam şi Eva şi prin ei toţi oamenii), spre trăirea slavei, dragostei lui Dumnezeu, prin puterea şi călăuzirea Duhului Sfânt. E plinătatea prezenţei Sale în şi peste ultima generaţie prin ploaia târzie, revenirea prin naştere din nou la starea de CLOCOT a dragostei din Eden. Aceasta (învierea) a fost descrisă prin cuvintele: „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la VIAŢĂ.  Adevărat vă spun, că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce-l vor asculta VOR ÎNVIA” (Ioan 5:24-25). „Mulţi dintre cei ce dorm în ţărâna pământului [îşi găsesc împlinirea în bunurile acestei lumi] se vor scula [vor fi conştienţi de ADEVĂR]: unii pentru viaţa veşnică [cei 144.000] şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică [cei ce nu vor accepta invitaţia lui Dumnezeu]. Cei înţelepţi [luminaţi de Duhul] vor străluci ca strălucirea cerului şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci” (Dan. 12:2-4).

Învierea (conştientizarea) realizată de Duhul lui Dumnezeu, în urma auzirii cuvintelor adresate acestei generaţii de către Isus: „Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc. 3:20) va conduce lumea, prin urmările ei, la o situaţie fără precedent în istorie; astfel, vor fi două categorii distincte de oameni: pe de-o parte, cei aleşi, prin care se va manifesta Duhul lui Dumnezeu în plinătatea Sa iar pe de altă parte, cei răi care au consimţit la primirea duhului Satanei; şi unii şi ceilalţi vor fi capabili de minuni prin puterea duhului căruia i se supun:

„Adevărat, adevărat vă spun că, cine crede în Mine va face şi El lucrurile pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu Mă duc la Tatăl, orice veţi cere în Numele Meu voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu voi face.”

Ioan 14:12-14

„Săvârşea semne mari, până acolo că făcea să se coboare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor.”

Apoc. 13:13

Ca apogeu al acestei lucrări (semne şi minuni), pentru scurt timp Satana însuşi se va preface într-un înger de lumină şi se va da drept Hristos, binecuvântând pe oameni şi îndreptând atenţia către acele părţi din Scripturi care-i convin. Atunci, avertizarea de mai jos va deveni mai reală ca oricând:

„Atunci dacă vă va spune cineva: ’Iată, Hristosul este aici sau acolo’ să nu-L credeţi. Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată că v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: ’Iată-L în pustie’, să nu vă duceţi acolo! ’Iată-L în odăiţe ascunse’, să nu credeţi. Căci cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului.”

Mat. 24:23-27

După această contrafacere mondială, vor cădea pe rând cele şapte plăgi ca expresie a mâniei lui Dumnezeu; declanşarea acestora va atrage după sine o manifestare fără rezerve de ură a celor ce şi-au împietrit inima faţă de adevăr, împotriva celor ce l-au primit, atitudinea acestora din urmă fiind considerată drept cauză principală a cataclismelor naturale şi supranaturale ce se vor derula. Apogeul acestei manifestări de ură fără precedent va atrage după sine darea unui decret de moarte împotriva acelora care, neţinând cont de consecinţe, L-au ales pe Dumnezeu şi Legea Sa.

„Am văzut că patru îngeri vor ţine cele patru vânturi până când se termină lucrarea lui Isus în Sanctuar şi atunci vor veni cele şapte plăgi finale. Aceste plăgi îi stârnesc pe cei nelegiuiţi împotriva celor neprihăniţi. Ei cred că noi am adus urgiile lui Dumnezeu asupra lor şi că, dacă ne vor şterge de pe faţa pământului, atunci plăgile se vor opri. Se dă astfel decretul de ucidere al sfinţilor. Decretul de a-i ucide pe sfinţi îi va face pe aceştia să strige zi şi noapte după salvare. Acesta este timpul strâmtorării lui Iacov.”¹

În timpul plăgilor, copiii lui Dumnezeu vor fi aparent lăsaţi singuri la bunul plac al celor nelegiuiţi. Totuşi, în tot acest timp al strâmtorării, protecţia şi intervenţia îngerilor în viaţa celor aleşi va fi dublă şi uneori chiar percepută în spectrul vizibil. Satana nu va avea acces la copiii lui Dumnezeu nici direct prin sine şi îngerii săi, nici indirect prin agenţii săi înrobiţi (oamenii nelegiuiţi). Pentru „Iacov” (poporul lui Dumnezeu) va fi într-adevăr o luptă a credinţei împotriva unei neguri dese a unei credinţe false. Dumnezeu însă, deşi ascuns ochilor lor, le aude strigătul. În iubirea faţă de ei (ca demonstraţie a acceptării Sale) va interveni şi va arăta atunci că slava Sa n-o va da altuia, nici n-o va lăsa călcată în picioare prin suferinţa celor ce îi sunt plăcuţi (Ioan 16:26-27), care prin post, rugă şi pocăinţă şi-au pregătit inimile şi au primit-o, prin prezenţa Duhului Sfânt, în şi peste ei.

Dumnezeu se va descoperi ca împlinire a cuvintelor: „Lumina lui Israel se va preface în foc şi Sfântul lui într-o flacără” (Isa. 10:17); această manifestare a puterii lui Dumnezeu spre a-i proteja pe cei care au înviat (din moarte spirituală) îi va face pe cei nelegiuiţi să cadă la pământ înaintea lor. Un curcubeu, strălucind de slavă de la tronul lui Dumnezeu se arată pe cer şi pare să înconjoare pe cei 144.000. Strigătele batjocoritoare ale celor nelegiuiţi se sting şi motivul urii lor este uitat pentru o vreme. Dumnezeu va împlini cuvintele:

„Domnul scapă sufletul robilor Săi şi niciunul dintre cei ce se încred în El nu este osândit.”

Ps. 34:22

„Iată, înfruntaţi şi acoperiţi de ruşine vor fi toţi cei ce sunt mâniaţi pe tine; vor fi nimiciţi şi vor pieri cei ce ţi se împotrivesc. Îi vei căuta şi nu-i vei mai găsi pe cei ce se certau cu tine; vor fi nimiciţi, vor fi pierduţi cei ce se războiau cu tine.”

Isa. 41:11-12