Dumnezeu este un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi. El este Stânca cea tare, Turnul nostru de scăpare în negura nopţii şi în torentul furtunii, un Domn tare şi un Prieten puternic; de aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui munţii în inima mărilor, chiar dacă cerurile s-ar clătina, căci ajutorul şi sprijinul nostru este numai la El, Slava şi Gloria noastră, Bucuria şi Pacea sufletului nostru, Pâinea şi Apa în lipsuri, Lumina ochilor noştri.

Astăzi avem posibilitatea de a experimenta harul şi pacea în inimile noastre. Putem să beneficiem de puterea activă a lucrării Duhului Sfânt în vieţile noastre şi de prezenţa plină de pace a Împăratului Cerului în noi. Astăzi încă mai avem posibilitatea să-L cunoaştem relaţional, mai putem încă să adâncim experienţa încrederii în El. Va veni însă curând timpul când şcoala harului nu va mai fi, când pacea n-o vom mai simţi, când încrederea în El ne va fi pusă la încercare; şi nu încercarea pe care am avut-o ieri, pe care o am azi şi poate mâine, ci poate una de moarte.

Suntem o seminţie aleasă şi altoită în cel mai sigur Vlăstar; suntem aleşi de Dumnezeu şi sădiţi, ascunşi în El; „nu din sânge, nici din voia firii, nici din voia vreunui om” am fost născuţi, ci din Dumnezeu. Casa noastră, comoara noastră nu-i de aici unde toate-s trecătoare, ci din eternele locuri de Sus, de acolo unde ne ridicăm privirile când căutăm Speranţa. Pe măsură ce înaintăm spre Casă, observăm cum cărarea noastră se îngustează, până ce în final va trebui să ne debarasăm de tot şi să ne prindem doar de funia credinţei lui Isus, care şi El la rândul Său, în bezna incertitudinilor, a rămas statornic în încrederea pe care o avea în Cel de Sus.

Învierea Lui, şederea Lui la dreapta Tatălui este aducătoare de pace; este calea prin care harul coboară în noi. Pentru alţii, cei care nu au „înviat” din morţi prin moartea şi învierea Lui, va fi doar un anonim Judecător. Anonim?! Da, căci nu-L cunosc pentru că, în ceasul judecăţii Lui L-au respins, nu L-au vrut Domn iar închinarea nu I-au dat-o Lui.

Ultima bătălie, cea decisivă stă înaintea noastră. Înapoi e foc; nu putem merge. La dreapta este peretele stâncos al unui munte. În stânga e o prăpastie iar prin abis se vede foc. Înainte, dincolo de foc, lumini multicolore străbat prin porţi, prin zidurile de mărgărit ale Cetăţii cu străzi de aur. Un ultim conflict ne stă înainte, conflict prin care, atunci când privim la noi şi la ceea ce noi reprezentăm, vedem o realitate lipsită de speranţă, ce trezeşte-n suflet o exclamaţie plină de durere: „Nu putem trece!” Dar El ne zice: „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele!” (Luca 21:28). Privind în sus, vom observa deasupra noastră un curcubeu multicolor, un curcubeu care ne aminteşte de legământul făcut între Cel Credincios şi muritorul care se prinde prin credinţă de El şi nu priveşte în urmă, nici în dreapta, nici în stânga, nici în jos; e curcubeul speranţei revenirii lui Isus adunată de veacuri, e curcubeul răbdării şi al iubirii care prin jertfă a făcut un pod între Cer şi pământ, între Casă şi cort, între Odihnă şi peregrinaj. Dar nu e tot! Deasupra lui, în el şi sub el sunt nori de ploaie târzie^a adunată din lacrimi de Cer şi de dor, din lacrimi de durere vărsată în noaptea cea mare şi amară a veşnicului legământ, de lacrimi de iubire de Tată, de bucurie şi pace de îngeri cântată, de putere din jertfă, lacrimi de sudoare şi sânge.

De ce nu plouă? De ce făgăduinţa nu ne-atinge? De ce, Locuitor al Cetăţii de aur şi pace, Ploaia nu ne mângâie, nu ne unge să trecem odată prin foc pe porţi în Cetate?… De ce? Poate că din pricina puţinei noastre credinţe, poate că din cauza împietririi inimilor noastre, poate pentru că pe uşa inimii noastre vrăjmaşul a bătut un cui şi a agăţat de el minciună, prejudecăţi şi idei preconcepute. Un lucru e sigur: Domnul ne-a zis să ne uităm în sus şi să ne ridicăm capetele, pentru că izbăvirea noastră se apropie.

Acum mii de ani omenirea a fost din nou la răscruce. Nu mai plouase de mult. Dumnezeu nu-Şi mai făcuse demult descoperită prezenţa. Oriunde căutai apă nu găseai altceva decât semnele lipsei prezenţei binecuvântării lui Dumnezeu, până când a apărut un om – Ilie – care pe muntele Carmel a cerut ploaie şi ploaia a venit, întâi văzută în zare ca un mic nor, cât o palmă de om, apoi în torente căzând dinspre cer ca răbufnire a dragostei lui Dumnezeu, reţinută parcă până atunci. Dar aceasta n-a avut loc mai înainte ca oamenii de-atunci, asemenea celor ce aşteaptă acum, să-şi fi întors privirile de la ei înşişi spre jertfă, spre singurul Dumnezeu şi să fi exclamat plini de căinţă pentru atitudinea lor egocentristă: „Domnul este adevăratul Dumnezeu!”

Oricine am fi şi oriunde ne-am afla pe această planetă observăm că în jurul nostru şi uneori chiar şi cu noi se întâmplă lucruri pe care nu le-am crezut vreodată posibile. Lucruri care nu am gândit că s-ar putea realiza vreodată s-au realizat sub ochii noştri cu o viteză fulgerătoare. Lucruri la care nu ne gândim că s-ar putea realiza sunt pe punctul de a se declanşa şi împlini cu o viteză mai mult decât fulgerătoare. Putem afirma cu certitudine că trăim momente unice în importanţa lor. În jurul nostru şi în noi simţim o atmosferă de o solemnitate aparte, ca şi cum Cel de Sus ar încerca să comunice ceva extrem de important minţii şi inimii noastre.

În jurul nostru au loc tot felul de evenimente dintre cele mai spectaculoase şi mai neaşteptate, unele dintre ele impresionându-ne zguduitor simţurile iar altele derulându-se cu o subtilitate greu de detectat pentru că atât de mult ne-am obişnuit cu ele, încât ne-am desensibilizat raţiunea şi ne-am înceţoşat conştiinţa. Apare natural întrebarea dacă nu cumva evenimentele pe care le vedem derulându-se nu sunt evenimentele finale ce preced o ultimă zi pe acest Pământ. Observăm că niciodată până acum evenimentele nu au mai avut o asemenea amploare, însă cu stupoare remarcăm că ceea ce aşteptăm cu privirile ridicate spre Cer – izbăvirea – nu are loc. Ne-a uitat Dumnezeu? Este mesajul revenirii Sale o utopie? Sunt întrebări la care eu şi cei ca mine, încrezători în Cel de Sus, aşteptăm un răspuns. În loc de răspuns însă, încolţeşte în minte o altă întrebare: unde-i Ilie? Noi toţi îl aşteptăm. De ce? Pentru că Domnul a zis: „Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată” (Maleahi 4:5).

Cine (ce) este Ilie? Profeţia cu privire la venirea lui Ilie „înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată” a fost împlinită până acum prin cineva sau prin ceva? Avem nevoie de ajutor în a fi lămuriţi şi Dumnezeu ni-l oferă:

„Profeţia trebuie să se împlinească. Domnul zice: ’Iată, voi trimite pe prorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată.’ Cineva urmează să vină în spiritul şi puterea lui Ilie şi când acesta va apărea, oamenii ar putea zice: ’Tu eşti prea serios, tu nu interpretezi Scripturile în mod corespunzător. Lasă-mă să-ţi spun eu cum trebuie să-ţi propagi solia.’

Sunt mulţi care nu pot distinge între lucrarea lui Dumnezeu şi cea a oamenilor. Eu voi spune adevărul aşa cum mi l-a dat Dumnezeu şi vă spun că, dacă veţi continua să căutaţi greşeli, să aveţi un spirit de ceartă, nu veţi cunoaşte niciodată adevărul. Isus le-a spus ucenicilor Săi: ’Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta.’ [Ioan 16:12] Ei nu erau pregătiţi să preţuiască lucrurile sfinte şi veşnice; dar Isus le-a promis că va trimite Mângâietorul care îi va învăţa toate lucrurile şi le va aduce aminte toate cele spuse de El. […]

Noi nu trebuie să ne punem încrederea noastră în oameni. ’Nu vă mai încredeţi deci în om, în ale cărui nări nu este decât suflare: căci ce preţ are el?’ [Isaia 2:22] Voi trebuie să vă prindeţi sufletele voastre neajutorate de Isus. Nu se cuvine ca noi să bem apă dintr-un pârâu de vale când avem un izvor de munte. Să lăsăm râurile de şes; să venim la izvoarele de sus. Dacă există vreun punct de adevăr pe care nu-l înţelegeţi, asupra căruia nu sunteţi de acord, atunci cercetaţi, comparaţi referinţă cu referinţă şi căutaţi raza adevărului mai adânc în minele Cuvântului lui Dumnezeu. Voi trebuie să vă aşezaţi pe voi şi părerile voastre pe altarul lui Dumnezeu, îndepărtaţi părerile voastre preconcepute şi lăsaţi Spiritul Cerului să vă călăuzească în tot adevărul.”¹

Cuvintele de mai sus evidenţiază existenţa unei legături între făgăduinţa Mântuitorului cu privire la trimiterea Mângâietorului (Duhului Sfânt) şi solia lui Ilie. Dorim o imagine mai amplă şi mai completă în legătură cu acest subiect?

„Hristos foloseşte vântul ca un simbol al Duhului lui Dumnezeu. Aşa cum suflă vântul unde doreşte şi noi nu putem spune de unde vine şi unde se duce, la fel este şi cu Duhul lui Dumnezeu. Noi nu ştim prin cine se va manifesta. Dar nu vorbesc de la mine când spun că Duhul lui Dumnezeu va trece pe lângă cei care au avut ziua lor de încercare şi şansă, dar care nu au recunoscut vocea lui Dumnezeu şi nu au apreciat atingerea Duhului Sfânt.”²

„Din când în când Duhul Sfânt va descoperi adevărul prin uneltele Sale alese; şi niciun om, niciun preot sau conducător nu are dreptul să zică: ’Nu-ţi vei exprima public părerile tale pentru că eu nu le cred’. Acel minunat ’eu’ se va încumeta să dărâme învăţătura Duhului Sfânt. Oamenii vor căuta pentru ceva timp să o înăbuşe sau s-o stingă; dar aceasta nu va face din rătăcire adevăr sau din adevăr rătăcire […] Când Duhul Sfânt face să răsară lumina în minţile oamenilor, El nu respectă orice punct de aplicare a cuvântului de către oameni. Dumnezeu inspiră pe servii Săi ca să vestească adevărul fără să ţină seama de ceea ce oamenii au ţinut ca adevăr confirmat.

Chiar şi [noi, n.a.] suntem în pericolul de a închide ochii adevărului aşa cum este el în Isus, pentru că acesta contrazice ceea ce ei au luat de bun drept adevăr, dar despre care Duhul Sfânt învaţă că nu este adevăr.”³

„O redeşteptare şi o reformă trebuie să aibă loc sub conducerea Duhului Sfânt. Redeşteptarea şi reforma sunt două lucruri diferite. Redeşteptarea înseamnă o reînnoire a vieţii spirituale, o revigorare a capacităţilor minţii şi ale inimii, o reînviere din moarte spirituală. Reforma înseamnă o reorganizare, o schimbare în idei şi teorii, în obiceiuri şi practici. Reforma nu va aduce roadele bune ale neprihănirii dacă nu este în acord cu redeşteptarea de la Duhul Sfânt. Redeşteptarea şi reforma trebuie să-şi facă lucrarea lor prestabilită şi pentru a o face acestea trebuie să se împletească.”⁴

„În toate generaţiile, Dumnezeu a trimis pe slujitorii Săi să mustre păcatul atât în lume cât şi în biserică. Dar oamenii doresc să li se spună lucruri plăcute iar adevărul simplu şi curat nu este primit. Mulţi reformatori, când şi-au început lucrarea, s-au hotărât să aibă o mare prudenţă când au atacat păcatele bisericii şi ale naţiunii. Ei nădăjduiau ca prin exemplul unei vieţi curate de creştin să aducă pe oameni înapoi la învăţăturile Bibliei. Dar Duhul lui Dumnezeu a venit asupra lor, aşa cum a venit peste Ilie, îndemnându-l să mustre păcatele unui împărat nelegiuit şi ale unui popor apostaziat; ei nu s-au abţinut de la a predica afirmaţiile lămurite ale Bibliei – învăţături pe care ei nu erau dispuşi să le prezinte. Ei au fost constrânşi să declare cu ardoare adevărul şi primejdiile care ameninţau sufletele. Cuvintele pe care Dumnezeu li le dădea, ei le rosteau fără teamă de urmări iar oamenii erau constrânşi să asculte avertizarea.

Astfel [în duhul şi puterea lui Ilie] va fi vestită solia îngerului al treilea. Când vine timpul ca ea să fie proclamată cu cea mai mare putere, Dumnezeu va lucra prin unelte umile, conducând minţile acelora care se consacră lucrării Sale. Lucrătorii vor fi formaţi mai degrabă prin ungerea Duhului Său decât prin pregătirea în instituţii de învăţământ. Bărbaţi ai credinţei şi ai rugăciunii vor fi constrânşi să meargă cu zel sfânt, făcând cunoscute cuvintele pe care Dumnezeu li le dă [solia îngerului al treilea].”⁵

„Îngerul care se uneşte în vestirea soliei îngerului al treilea va lumina tot pământul cu slava lui. Aici este prezisă o lucrare mondială cu o putere neobişnuită. Mişcarea adventă^b din anul 1840-1844 a fost o manifestare glorioasă a puterii lui Dumnezeu; prima solie îngerească a fost dusă la toate centrele misionare din lume iar în câteva ţări s-a dat pe faţă cel mai înalt interes religios care s-a văzut în vreo ţară de la Reformaţiunea secolului al XVI-lea; dar aceasta urmează să fie depăşită de mişcarea cea puternică din timpul ultimei avertizări a îngerului al treilea. Lucrarea se va asemăna cu aceea din timpul Cincizecimii.”⁶

„În aceste ultime zile poporul lui Dumnezeu va fi expus aceloraşi primejdii asemenea Israelului din vechime. Aceia care nu vor primi avertizările pe care le dă Dumnezeu vor cădea în aceleaşi pericole cum a făcut-o şi vechiul Israel şi vor rata intrarea în odihnă din cauza necredinţei lor. Vechiul Israel a suferit nenorociri cumplite din cauza inimii lor nesfinte şi a voinţei lor nesupuse.”⁷

Cuvintele de mai sus invită pe fiecare dintre noi la o amplă analiză cu privire la priorităţile pe care fiecare dintre noi le avem, ne invită la o adâncă cercetare de sine privitor la poziţia noastră faţă de ceea ce a fost revelat mai înainte drept profeţie. Soarta ne va fi pecetluită în urma hotărârii pe care fiecare dintre noi o va lua faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi faţă de lumina pe care el ne-o descoperă prin Duhul în şi prin lumina îngerului al treilea. Solia acestui mare înger [sol] care a fost văzut profetic zburând prin mijlocul cerului şi aducând un mesaj de la Dumnezeu conştientizează asupra nu oricărui mesaj, ci asupra ultimului înainte de a se rosti: „S-a isprăvit!” (Apocalipsa 21:6)

Acest mesaj, această invitaţie la cel mai măreţ (dar şi cel mai înfricoşător) eveniment al acestui timp – venirea Domnului – este structurat în cinci părţi corespunzătoare temelor meditative ale rugăciunii „Tatăl nostru”, întrucât în această rugăciune a fost inserată de către Mântuitor esenţa idealurilor pe care Cerul ni le-a pus înainte: fericire, lumină, putere, iubire, bucurie şi pace eterne.

Partea I, intitulată „Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se Numele Tău” tratează pe de-o parte, însemnătatea acestei formule de adresare care nu este un simplu nume rostit, ci este o experienţă a cunoaşterii de Dumnezeu, o exemplificare a acesteia prin viaţa noastră, noi fiind purtători ai Numelui (caracterului lui Dumnezeu); pe de altă parte, aceasta reliefează modul în care putem atinge această experienţă în noi.

Partea a II-a poartă titlul „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.” Aici se tratează necesitatea revărsării pe deplin a Duhului Sfânt în viaţa şi inima noastră, întrucât doar prin Duhul putem experimenta voia lui Dumnezeu („Facă-se voia Ta”), aceasta fiind sfinţirea noastră, sfinţire care pregăteşte calea venirii Împărăţiei lui Dumnezeu. El, prin Duhul, împărăteşte în inima noastră şi peste noi încă de pe acum.

Partea a III-a, sub titlul „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi” conţine o parte din lumina specială pe care Dumnezeu a pus-o deoparte pentru ultima generaţie astfel încât, prin călăuzirea Duhului Adevărului aceasta să aibă tot adevărul primit ca dar de Sus de la „Tatăl luminilor în care nu e nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17).

Partea a IV-a, „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” este o experienţă ilustrată printr-o poveste scrisă pentru cei care, asemenea unor călători pe poteca acestei vieţi trecătoare, primesc iertarea Celui de Sus realizată prin jertfă. Călătorul la rândul lui dăruieşte această iertare semenilor săi în şi prin El.

Partea a V-a, „Şi nu ne duce în ispită ci ne izbăveşte de cel rău. Căci a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava în veci” se referă la eliberarea finală, în urma judecăţii lui Dumnezeu, eliberare simbolizată prin serviciile preoţeşti ale Vechiului Testament. Aceasta, precum şi toate momentele importante ale interacţiunii Lui Dumnezeu cu omul în vederea mântuirii se va realiza la o „împlinire a vremii” în pragul căreia ne aflăm.

Epilogul intitulat Sfârşitul zilelor („Amin”) descoperă cel mai măreţ eveniment al istoriei Universului (revenirea în slavă a Domnului), eveniment precedat de ultima luptă dintre bine şi rău. Se vorbeşte aici despre caracterul lui Dumnezeu care este disputat în marele conflict şi despre susţinătorii săi ce vor fi aleşi din toate seminţiile Pământului.

„Aşa vorbeşte Domnul: ’Păziţi ce este drept şi faceţi ce este bine; căci mântuirea Mea este aproape să vină şi neprihănirea Mea este aproape să se arate.’ ” Isa. 56:1